Intr-o zi, un tata a adus la Iisus pe fiul sau care era bolnav, cu speranta, ce-i drept slaba, de a fi tamaduit. "Invatatorule", a zis el, "am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut". Apoi I-a povestit chinurile copilului, care de multe ori cadea la pamant si facea spume la gura, iar uneori duhul cel rau il facuse sa se arunce in foc sau in apa.
In disperarea lui, acel om incercase toate leacurile posibile pentru a-si salva copilul, dar nu avusese succes. In cele din urma, adusese pe copil la ucenicii lui Iisus, dar nici acestia nu reusisera sa-l vindece.

"Aduceti-l la Mine" a spus atunci Iisus. Si intr-adevar, in aceste cuvinte se gaseste una din cele mai mari taine ale vietii. Cand suntem bolnavi sau avem alte necazuri, noi crestinii, avem intotdeauna la cine sa mergem, pentru ca insusi Iisus cheama la sine pe cei impovarati si chinuiti, ca sa le dea odihna si scapare. Cate vaiete si cate suspinuri nu auzim noi in fiece zi? Iar daca suntem cu adevarati crestini, este de datoria noastra sa-i aducem la Iisus pe cei aflati in suferinta, pentru ca la El isi vor afla ajutorul. Dar inainte de a aduce pe altii la Hristos, trebuie sa ajungem noi intai la El, si sa-L lasam pe El sa ne intareasca credinta; sa-L lasam pe El sa ne rupa legatura pacatului si sa ne mantuiasca pe noi. Apoi, vom fi in stare sa aducem si pe ceilalti in fata Sa.

"Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?" l-a intrebat Iisus pe om. Bineinteles ca Iisus stia foarte bine, de cand era bolnav copilul, dar intrebarea i-a pus-o tocmai ca sa-i dea omului curajul de a vorbi cu El si sa-si poata descarca sufletul si a se linisti. Si intr-adevar, la auzul acestor cuvinte blande, omul s-a mai linistit si a inceput sa-I povesteasca. Este o mare mangaiere in a avea pe cineva care sa ne asculte cu rabdare si cu intelegere. De fapt, in aceasta consta marele ajutor al rugaciunii; pentru ca avem un Dumnezeu care ne iubeste si care vrea ca noi sa-i spunem toate necazurile si grijile noastre. Iar omul acela, chiar asta a si facut, desertand in fata Mantuitorului, toata amaraciunea si suferinta ce ii coplesise viata, de ani si ani de zile.

"Dar de poţi ceva, ajută-ne..."
Pe cand omul povestea acestea, copilul avu o alta criza, care il arunca la pamant si il facu sa se zvarcoleasca. Atunci tatal indurerat il privi pe Iisus si spuse: "Dar de poţi ceva, ajută-ne". Este de inteles situatia acelui om indurerat, care fusese dezamagit de atatea ori in cautarile sale de a-si vindeca pruncul. Isi dusese copilul cu siguranta la cei mai mari doctori iudei, incercase toate leacurile, ba mai mult, il adusese la chiar ucenicii lui Hristos, si nici acestia nu reusisera sa-l vindece. Niciuna din incercarile sale disperate nu ii ajutase. Asa ca, vedem din chiar cuvintele lui, ca nu avea incredere totala...

Raspunsul lui Iisus vine cat se poate de prompt: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede". Iar din aceste cuvinte, intelegem ca intreaga situatie avea legatura cu slaba credinta a acelui om. Problema care se pune nu este cea care si-o punea el, daca Iisus are puterea sa ne vindece; ci problema este daca noi avem cu adevarat credinta ca El ne poate vindeca. Mesajul trimis de Hristos in aceste versete este puternic si cat se poate de clar: "toate sunt cu putinţă celui ce crede". Cu alte cuvinte, puterea fara de margini a lui Dumnezeu poate fi limitata numai de credinta noastra.

Iar credinta nu are putere in sine; puterea credintei vine numai atunci cand se atinge de Hristos si lasa sa treaca puterea Sa catre noi. Credinta este un potir, mai mare sau mai mic, cu care alergam catre Dumnezeu, pe care El il umple cu milostivirea Sa. Trebuie insa sa ne apropiem de Dumnezeu cu curatenie sufleteasca, cu pace, cu dragoste, nadejde si curaj, iar El ne va umple potirul credintei.

Daca nu primim insa de la Hristos ceea ce nadajduim, nu trebuie sa ne pierdem increderea in El, ci trebuie sa ne uitam la potirul credintei noastre, la marimea sa, dar si la starea in care se afla, pentru ca asa cum ne spune Evanghelia de astazi "toate sunt cu putinţă celui ce crede".

"Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele"
Doua minuni a facut atunci Iisus: una când a tamaduit copilul bolnav, iar a doua când a intarit credinta acelui tata. Iata cum acel om a ajuns in cateva clipe de la "de poţi ceva, ajută-ne" la "Cred, Doamne!" Aceasta scurta rugaciune a lui "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele" arata ca el nu dobandise credinta totala, dar a fost cinstit si a recunoscut aceasta. Si daca ne gandim bine, care dintre noi are acea credinta "totala". In fiecare exista un amestec de credinta si indoieli. Dar cel mai important lucru este sa nu ne lasam napaditi de indoieli ci sa staruim spre a dobandi credinta, pentru ca minunile din viata noastra nu se intampla datorita credintei noastre perfecte, ci datorita credintei noastre imperfecte intr-un Hristos Perfect.

Rugaciune
Doamne, noi credem. Credem ca Tu esti cea mai mare minune care s-a petrecut vreodata pe pamant. Am vazut cum ai tamaduit pe acel copil bolnav si pe atatia altii. Vedem cat de mult iubesti pe oameni si cat de bland si milostiv te-ai purtat cu acel tata indurerat si cum i-ai intarit credinta. Doamne, la randul nostru marturisim ca potirul credintei noastre este mic si te rugam sa il faci mai mare, asa incat vietile noastre sa se umple de pacea, de puterea si de dragostea Ta. Amin