Iubiti credinciosi si credincioase,
Astazi, in cea de a 16-a Duminica dupa Rusalii, am citit din Evanghelia dupa Matei, pilda talantilor, care dupa parerea mea este una dintre cele mai edificatoare citiri, cu privire la scopul vietii crestinesti.
Aceasta pilda este de fapt unul din raspunsurile pe care Mantuitorul le da ucenicilor Sai, atunci cand ei Il intreaba despre a doua venire a Sa (Matei 24.3).
Pe scurt, El le spune despre un stapan care inainte de a pleca intr-o calatorie, cheama pe trei dintre slugile sale si da primului cinci talanti, celui de-al doilea doi, iar celui de-al treilea un talant. Evanghelia ne spune ca primul dintre oameni, de indata a mers si “a lucrat” cu banii si a castigat alti cinci talanti; cel de-al doilea a facut si el acelasi lucru si a castigat doi talanti, iar ultimul a sapat o groapa si a ascuns in pamant talantul primit.

De la prima vedere, ne putem da seama ca “stapanul” din aceasta parabola reprezinta pe Dumnezeu, iar slugile suntem noi, credinciosii.
Faptul ca Dumnezeu nu da fiecaruia la fel, ci “fiecaruia dupa puterea sa”, nu trebuie sa ne contrarieze, ci trebuie inteles ca Dumnezeu nu ne-a zidit dupa un sablon, ci in dumnezeiasca Sa intelepciune, ne-a dat diferite calitati prin care sa ne completam unii pe altii, adica asa cum spune Sfantul Petru in prima sa epistola (4.10), oricare ar fi darurile pe care le primim de la Dumnezeu, trebuie sa le folosim spre a sluji aproapelui, “ca niste buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu”.

La randul sau, Sfantul Pavel, le spune corintenilor, ca el nu este decat o sluga, caruia Dumnezeu i-a dat o lucrare de facut. Cu alte cuvinte, toti suntem slugi si tot ce avem, este primit de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu are cate o misiune pentru fiecare dintre noi, pe care trebuie sa o indeplinim, folosind calitatile pe care El ni le-a dat.

Este adevarat ca de multe ori nu realizam ce calitati sau talente avem pentru a duce la indeplinire misiunea, dar cercetandu-ne pe noi insine, cu obiectivism si fara ingamfare, vom gasi raspunsul. Se spune ca Antonio, un baiat din satul Cremona, care iubea mult muzica, isi dorea mult sa cante in cor, dar n-a reusit din cauza vocii sale. Apoi a inceput sa cante la vioara, dar canta atat de rau, incat vecinii s-au plans parintilor lui, asa ca acestia l-au facut sa renunte. In cele din urma, nu s-a lasat, ci a invatat sa ciopleasca cu mare mestesug lemnul si s-a apucat sa lucreze viori. Astazi, viorile pe care le-a facut si le-a insemnat, Antonio Stradivarius, sunt cele mai pretuite in intreaga lume.

Dar sa ne intoarcem la citirea evanghelica; dupa un timp stapanul se intoarce si cere socoteala slugilor, intrebandu-i ce a facut fiecare cu talantii primiti.
Primilor doi, care ii folosisera ca sa castige si altii, le spune “Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra întru bucuria domnului tau”.

Al treilea insa, incepe sa se scuze spunand ca el l-a stiut pe stapan ca e aspru si de aceea s-a temut sa faca ceva cu talantul primit si l-a ingropat. La care stapanul il numeste "sluga vicleana si lenesa", ii ia banul si il da celorlalti, iar pe acesta il arunca in intunericul de afara.
Vedem dar, ca omul acesta, a avut o parere gresita despre stapan si din acea parere s-a nascut o teama cumplita care l-a impiedicat sa mai gandeasca si sa actioneze; asa ca s-a hotarat sa ingroape talantul, daca nu cumva se hotarase sa faca asta chiar dinainte de a-l primi. Desi Dumnezeu ii daduse un talant dupa puterea lui, se vede ca el s-a subestimat si nu si-a cunoscut puterea. Pe de alta parte, dupa cum ii spune stapanul, a fost si lenes pe deasupra.

Dragi crestini,
Pilda aceasta, cred ca ne da la toti de gandit. Oare nu suntem si noi ca aceasta sluga, care nu a avut curaj sa faca nimic? Nu cumva ne complacem si noi intr-o stare care ne plafoneaza din punct de vedere spiritual? Nu cumva, sunt atatea lucruri pe care le-am putea face pentru semenii nostri, pentru credinta noastra sau pentru Biserica noastra, dar pur si simplu refuzam sa actionam, fiindca nu ne credem in stare, sau suntem comozi?

Ne este oare frica sa folosim talantul, pentru ca l-am putea pierde? Raspunsul la aceasta intrebare, ni-l da chiar citirea de astazi: nu intamplator niciunul din cei trei nu a pierdut talantul, pentru ca, darul primit de la Dumnezeu si folosit intr-un scop placut Lui, nu poate fi pierdut. De aceea nu trebuie sa ne temem si sa ascundem talantul pentru ca asa ne vom atrage pedeapsa; ci trebuie sa il folosim si atunci vom face voia Domnului si ne vom invrednici de mila Sa.

N-as vrea insa sa inchei aceste cuvinte fara a da un exemplu concret, chiar din viata bisericii noastre.
In 1910, un grup de romani din Transilvania, care lucrau in abatoarele care se gaseau atunci pe malul riului, nu departe de aici, s-au hotarat sa-si construiasca o biserica. Din salariul lor, care era pe atunci 12 centi pe ora, au hotarat sa puna cate 2 centi pentru a aduna bani sa cumpere un teren si materiale de constructii. Biserica au ridicat-o cu mainile lor, fara planuri de arhitectura, dar in stilul in care il vazusera ei in tara lor.
Cam la opt-noua ani, dupa aceasta, cand s-a sfarsit primul razboi mondial, iar Transilvania s-a unit cu Romania, multi dintre acesti oameni au hotarat sa se intoarca la casele lor. Este de altfel cea mai mare repatriere cunoscuta in istoria Statelor Unite. Asa se face, ca prin anii '20, parohia a ramas cu un numar foarte mic de membri, adica doar vreo 7-8 familii. Bineinteles ca din cauza aceasta, lucrurile au inceput sa mearga mai greu, fondurile fiind putine, n-au mai putut plati pe preot, si acesta a trebuit sa-si gaseasca si el ceva de lucru, intr-o fabrica, pentru a-si putea intretine familia.
In februarie 1931, dupa o liturghie la care parintele Costea tocmai citise aceasta parabola a talantilor, unuia dintre membri i-a venit dintr-o data o idee.
"Vedeti, le-a zis el celorlalti, eu cred ca noi am ajuns o parohie de un talant". Si intr-adevar, oamenii devenisera mult mai putin entuziasti, nu se puteau aduna fonduri pentru terminarea picturii bisericii, iar preotului nu puteau sa-i dea un salariu. "Dar ce crezi tu ca e de facut? l-au intrebat ceilalti. Suntem prea putini, ca sa facem ceva..."
"Tocmai asta este. Ar trebui sa vorbim fiecare, cu alti oameni care ii cunoastem sau ii intalnim la munca sau in alta parte; sunt atatia rusi, ucrainieni, greci, care sunt de aceeasi religie cu noi, si nu au bisericile lor. Sa incercam sa-i aducem aici". Bineinteles, ca problema care s-a pus imediat, a fost ca acei oameni nu or sa inteleaga nimic din slujbele care se tineau in romaneste si nu se vor simti atrasi. Cineva a propus sa se tina slujbele in engleza, la care majoritatea au protestat, pentru ca biserica aceea fusese construita de romani si trebuia sa ramana asa. Atunci, parintele a propus ca slujba sa se tina in engleza si in romana, alternand ecteniile. In cele din urma au cazut la invoiala si s-au hotarat sa incerce sa aduca si pe alti credinciosi, de alte etnii, in biserica lor.

Iubiti credinciosi si credincioase,
Astazi biserica noastra are peste 300 de membri, am renovat-o si am consoldat-o numai cu cativa ani in urma, am construit o cladire sociala, in care ne adunam in fiecare Duminica, unde tinem mese parohiale si atatea alte activitati. Si trebuie sa fim mandri de toate cate am realizat in acesti ani.
In acelasi timp insa, nu uitam pe cei ce au zidit acest locas, si in special pe cei ce au luat acea hotarare in anul 1931.
Ati observat cu totii, ca una dintre ectenii, o tinem intr-o limba pe care o inteleg doar cativa dintre noi, si aceasta o facem in memoria acelor oameni despre care am vorbit, care au reusit sa foloseasca atat de bine talantii primiti, si ale caror suflete Dumnezeu le odihneste acum cu dreptii.
In numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh,
Amin.