92. Cel ce a dobândit virtuþile ºi s-a îmbogãþit în cunoºtinþã, privind de aici înainte lucrurile în chip natural, pe toate le face ºi le spune dupã dreapta judecatã, nealunecând nicidecum de la aceasta. Cãci dupã cum întrebuinþãm lucrurile cu dreaptã judecatã sau fãrã judecatã, devenim virtuoºi sau rãi.

93. Semnul celei mai depline nepãtimiri stã în aceea cã totdeauna se urcã la inimã numai înþelesurile simple ale lucrurilor, fie în vremea de veghe a trupului, fie în vreme de somn.

94. Prin împlinirea poruncilor, mintea se dezbracã de patimi; prin contemplarea duhovniceascã a celor vãzute, se dezbracã ºi de înþelesurile pãtimaºe ale lucrurilor. ~n sfârºit, prin cunoaºterea celor nevãzute, leapãdã ºi contemplarea celor vãzute. Iar de aceasta se dezbracã prin cunoºtinþa Sfintei Treimi.

95. Precum soarele, rãsãrind ºi luminând lumea, se aratã ºi pe sine ºi aratã ºi lucrurile luminate de El, tot aºa ºi Soarele dreptãþii, rãsãrind minþii curate, se aratã ºi pe sine, dar aratã ºi raþiunile tuturor celor ce au fost fãcute sau vor fi fãcute de El.

96. Nu cunoaºtem pe Dumnezeu din fiinþa Lui, ci din mãreþia faptelor ºi din purtarea de grijã ce-o are pentru cele ce sunt. C\ci prin acestea înþelegem, ca prin niºte oglinzi, nemãrginita bunãtate, înþelepciune ºi putere a Lui.

97. Mintea curatã petrece sau în înþelesurile simple ale lucrurilor omeneºti, sau în contemplarea naturalã a celor vãzute, sau în cea a celor nevãzute, sau în lumina Sfintei Treimi.

98. Mintea, petrecând în contemplarea celor vãzute, sau cerceteazã raþiunile naturale ale lor, sau pe cele indicate prin ele, sau cautã însãºi Cauza lor.

99. Petrecând însã în contemplarea celor nevãzute, cautã raþiunile naturale ale lor ºi Cauza facerii lor, precum ºi cele ce urmeazã din acestea. De asemenea Providenþa ºi Judecata arãtatã în ele.

100. ~n sfârºit, ridicându-se mintea în Dumnezeu cautã mai întâi, arzând de dor, raþiunile privitoare la fiinþa Lui dar nu aflã ceea ce este El însuºi cãci acesta e un lucru cu neputinþã ºi oprit întregii firi create, deopotrivã; ci se mângâie cu cele dimprejurul Lui, adicã cu cele privitoare la veºnicia, la nesfârºirea ºi la nehotãrnicia Lui, la bunãtatea, la înþelepciunea ºi la puterea creatoare, providenþiatoare ºi judecãtoare a celor ce sunt. Numai aceasta se poate cuprinde din cele ale Lui: nesfârºirea. Iar a nu cunoaºte din El nimic înseamnã a cunoaºte cã e mai presus de minte, cum au spus cuvântãtorii de Dumnezeu Grigorie ºi Dionisie.