226. Mintea deprinsă cu făptuirea înaintează la dreapta judecată; iar deprinsă cu contemplatia înaintează la cunostintă. Propriu celei dintâi este să ducă pe cel ce se străduieste la puterea de-a deosebi virtutea si păcatul. Propriu celei de-a doua este să ducă pe cel părtas de ea la ratiunile fiintelor netrupesti si a trupurilor. Iar de harul cunostintei de Dumnezeu se va învrednici atunci când, străbătând toate cele spuse mai înainte prin aripile iubirii si ajungând în Dumnezeu, va scruta prin duhul ratiunea privitoare la El, atât cât este mintii omenesti cu putintă.

227. Vrând să cunosti pe Dumnezeu, să nu cauti ratiunile din El (căci nu le va afla vreo minte omenească), dar nici pe ale altei existente de după Dumnezeu, ci cercetează-le pe cele din jurul Lui, atât cât se poate; de pildă pe cele privitoare la vesnicie, nemărginire si nehotărnicie, la bunătate si întelepciune, ca si pe cele privitoare la puterea creatoare proniatoare si judecătoare a făpturilor. Căci acela este între oameni mare teolog care află ratiunile acestora întrucâtva.

228. Crestin puternic este cel ce uneste cunostinta cu făptuirea. Prin cea din urmă vestejeste partea poftitoare si domoleste iutimea, iar prin cea dintâi înaripează mintea si călătoreste spre Dumnezeu.