206. Două sunt stările cele mai înalte ale rugăciunii curate. De una au parte cei ce se îndeletnicesc cu făptuirea, de alta cei ce se îndeletnicesc cu contemplatia. Cea dintâi se naste în suflet din frica lui Dumnezeu si din nădejdea cea bună; cea de a doua din dragostea dumnezeiască si din curătia cea mai deplină. Semnele prin care cunoastem că am ajuns la măsura celei dintâi le avem în aceea că mintea se adună din toate ideile lumii si-si face rugăciunea neîmprăstiată si nesupărată de parcă însusi Dumnezeu ar fi în fata ei, precum si este. Iar semnele celei de-a doua stau în aceea că mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască si nemărginită, si nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe Cel ce lucrează în ea prin dragoste această iluminare. Atunci, miscată fiind si în jurul ratiunilor despre Dumnezeu, primeste curate si limpezi arătările cu privire la El.

261. Starea cea mai înaltă a rugăciunii spun unii că este aceea în care mintea a ajuns în afară de trup si de lume si a devenit cu totul imaterială si fără formă în vremea rugăciunii. Prin urmare cel ce păstrează nevătămată această stare cu adevărat se roagă neîncetat.

262. Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vietii, la fel si mintea, murind când ajunge la culmea rugăciunii, se desparte de toate cugetările lumii. Căci de nu moare cu această moarte, nu poate să se afle si să trăiască cu Dumnezeu.