"Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina". Acesta este ultimul articol din Simbolul Credintei si aceasta este credinta tuturor crestinilor.
Viata prezenta este drumul care poate duce la "viata veacului ce va sa vina", cand "imparatia harului" se va transforma in "imparatie a gloriei".
"Chipul acestei lumi trece" (I Cor 7, 31), tinzand catre sfarsitul ei. Intreaga perceptie crestina a lumii este determinata de acest eshatologism; el nu priveaza aceasta viata de valoarea ei, ci ii imprumuta o justificare noua si suprema.
Crestinismul primitiv este plin de sentimentul sfarsitului apropiat si inevitabil. "Iata, vin indata! Amin! Vino, Doamne Iisuse!" (Apoc. 22, 20). Aceste cuvinte de foc rasunau ca o muzica cereasca in inimile primilor crestini si le ridicau pe un plan "supra-pamantesc", ca sa spunem astfel. Asteptarea unui sfarsit imediat, tensiunea plina de bucurie, s-au pierdut in decursul timpului. Acest sentiment a fost inlocuit prin acela ca viata noastra se termina repede prin moarte si ca o rasplata vine dupa moarte: in Orient si in Occident, eshatologismul a devenit mai sever si mai sumbru.
In acelasi timp s-a dezvoltat (mai ales in cadrul Ortodoxiei), o venerare speciala a mortii; trupul mort este ingropat cu veneratie, ca samanta invierii ce va sa vina, iar ritualul inmormantarii este considerat de anumiti scriitori vechi, ca fiind o taina.
Rugaciunea pentru morti, pomenirea lor periodica, stabileste o legatura intre noi si lumea cealalta; orice trup mort se numeste in limba liturgica "moaste", pentru ca este capabil sa fie glorificat.
Separarea sufletului de trup este un fel de taina, in care se implineste in acelasi timp judecata lui Dumnezeu asupra lui Adam cel cazut; fiinta omeneasca se descompune prin separarea anti-naturala a sufletului si a trupului; sufletul se naste din nou in lumea spirituala. Sufletul despartit de trup devine constient de spiritualitatea lui si se regaseste in lumea netrupestilor duhuri - luminoase sau intunecoase.
In aceasta noua stare, sufletul trebuie sa ia pozitie singur in legatura cu lumea cea noua. In alti termeni, starea de suflet trebuie sa se manifeste asa cum este si sa devina evidenta sufletului insusi.
Destinele sufletului sunt descrise prin diferite imagini in literatura bisericeasaca, dar doctrina ortodoxa vorbeste despre ele cu o inteleapta incertitudine; este un mister ce nu poate fi patruns decat prin experienta vie a Bisericii. Exista totusi o axioma a constiintei bisericesti: lumea mortilor si lumea celor vii sunt deosebite, dar zidul care le separa nu este de nepatruns pentru iubire si rugaciune. De aceea, rugaciunea pentru morti, fie in timpul jertfei euharistice, fie in afara de liturghie, ocupa un loc important in Ortodoxie.
Noi credem cu tarie in puterea acestor rugaciuni; ele pot ameliora starea sufletelor pacatosilor si sa le elibereze din locul de pustiire. Desigur, aceasta actiune a rugaciunii presupune nu numai o mijlocire pe langa Creator, ci si o actiune directa asupra sufletului, o trezire a puterilor sufletului, susceptibila sa-l faca demn de iertare.
Biserica ortodoxa distinge doua stari in lumea de dincolo de mormant; de o parte, fericirea raiului; de alta parte, suferintele din care omul poate sa se elibereze, prin rugaciunile Bisericii si gratie unei schimbari interioare in sufletul insusi. Posibilitatea anumitor suferinte, din care nici o scapare nu mai este cu putinta, nu este exclusa in sine.
Credinta ortodoxa nu recunoaste un purgatoriu, ca loc sau ca stare speciala. Nu exista destule fundamente biblice pentru a admite existenta unui loc de acest fel.

Biserica nu judeca destinul celor ce nu-i apartin, ori s-au separat de ea; ea ii lasa in mila dumnezeiasca. Dumnezeu a voit ca destinele de dincolo de mormant ale celor ce n-au cunoscut pe Hristos si n-au intrat in Biserica Sa, sa ne ramana necunoscute.
O anumita speranta ne este data de invatatura bisericii despre coborarea si predicarea lui Hristos in iad, adresata intregii umanitati pre-crestine. S-a spus doar ca "Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina". (Tim. 2, 4). Totusi nu exista pana in prezent definitii ale bisericii despre destinele necrestinilor.

Doctrina ortodoxa privitoare la Judecata de Apoi, decurge din Scriptura; cea din urma deosebire intre oi si capre, moartea si iadul, condamnarea, muncile vesnice, de o parte; imparatia cerurilor, fericirea vesnica, contemplarea Domnului, de alta parte, - iata capatul drumului terestru al umanitatii.
Orice judecata presupune nu numai posibilitatea condamnarii, dar si pe cea a iertarii. Orice om care-si marturiseste pacatele, stie intotdeauna ca el a meritat sa fie osandit de Dumnezeu: "De Te vei uita la faradelegi, Doamne, cine va suferi?" (Ps. 129, 3). Dar nadejdea in milostivirea divina subzista mereu, pentru ca Dumnezeu este Cel ce ne-a creat. "Al Tau sunt, mantuieste-ma" (Ps. 118, 94).
La Judecata de Apoi, cand Mantuitorul insusi, bland si smerit cu inima, va fi Judecator al Adevarului, in ce va consta deci milostivirea?
Ortodoxia raspunde la aceasta intrebare si prin mijlocirea iconografiei. Pe icoanele Judecatii, se reprezinta la dreapta Fiului, Fecioara Prea Curata, care ii cere milostivire, in numele iubirii sale materne, pentru ca ea este Maica lui Dumnezeu si Maica intregului neam omenesc.
Totodata, Maica Domnului, "Pneumatofora", este si intermediara vie a Duhului Sfant si, prin ea, Sfantul Duh participa la Judecata de Apoi.
Nu este un om care sa fie fara pacat si care, chiar printre oi, sa nu fie o capra, intr-un fel oarecare. Dar Duhul mangaietor poate vindeca si restaura creatura acoperita de rani; omul poate primi deci har prin milostivirea dumnezeiasca.

Nici un rigorism nu ne poate lua nadejdea, pe care ne-o dau cuvintele triumfatoare ale Sf. Pavel: "Ca Dumnezeu i-a inchis pe toti in neascultare, pentru ca pe toti sa-i mantuiasca. O, adancul bogatiei, al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu!..." (Rom. 11, 32,33).