Inima este sediul si izvorul tuturor puterilor sufletului.
Mintea, care este partea cea mai fina a sufletului, isi are sediul natural in mijlocul de maxima intimitate al inimii.
Inima concentreaza in sine totul: puterile sufletului si puterile trupului. Inima este profunzimea indefinibila a trupului si a sufletului: in ea, mintea omului se poate adanci in adancurile lui Dumnezeu. Omul intreg este legat de Dumnezeu prin minte si prin inima, aceasta radacina a sufletului care isi are sediul in El. Legatura constienta cu Dumnezeu nu vine numai prin har. Exista o legatura naturala dar nu mai suntem constienti de ea. Prin har devenim constienti de aceasta prezenta a lui Dumnezeu in noi. De aceea este imposibil sa-l reducem pe om la rau; exista intotdeauna ceva bun in om.
Prin experienta harului, omul se trezeste ca dintr-un somn. Fiindca omul poate cadea intr-un somn, intr-o uitare de sine si de Dumnezeu. Iar cand se trezeste la constiinta de sine insusi, se trezeste si la un sentiment de prezenta a lui Dumnezeu in el. Este greu sa ne imaginem un om treaz fara Dumnezeu.
Veghea unita cu rugaciunea are rolul de a ne trezi la ceea ce suntem noi insine, la o descoperire de sine in intrepatrunderea sa cu Dumnezeu.
Veghea nu este numai vigilenta la asalturile lumii spirituale cazute: scopul ei este trezvia.

"Suflete al meu, pentru ce dormi? Trezeste-te si striga: Sfant este Domnul!"

Inima este un centru aflat la hotarul dintre Dumnezeu si noi. In ea se gaseste harul dumnezeiesc pe care l-am primit prin Sfantul Botez. Inima a fost creata de Dumnezeu pentru a fi pururea intoarsa spre Dumnezeu si pentru a-L vedea pe El.
Daca omul pacatuieste, atunci Il paraseste pe Dumnezeu si se intoarce spre creatura, iar inima lui adoarme. Pacatul este o dezorientarea inimii si somnul inimii.
Sfintenia este o unire nesfarsita cu Dumnezeu a mintii, care-si are sediul intr-o inima intoarsa spre El.