Adevarata cunoastere este conditionata de iubire. Pentru a cunoaste in iubire trebuie sa ajungem la iubire.
Dar nu ajungem la iubire fara asceza, fara o autolimitare legata de recunoasterea drepturilor celuilalt. Ne putem impune limite noua insine din respect pentru ceilalti si pentru Dumnezeu. Trebuie sa ne deprindem sa ne gandim la Dumnezeu; prin aceste limitari ne infranam poftele.
Atunci cand poftele nu pot fi satisfacute, vine mania, precum si o anumita tristete, o pierdere a nadejdii, o nerabdare legata cu mania.
Dobandim rabdarea, care consta in a-i suporta pe ceilalti si situatiile care se prezinta, aflam o mare putere; prin rabdare se poate realiza in societate o iradiere a pacii. Iubirea are o crestere. Simtim ca iubirea poate fi mereu mai inalta, mai mare; pe masura ce, in rugaciune, omul inainteaza in eliberarea de patimi, el se roaga cu mai putina tulburare.
Nu mai este tulburat de el insusi si atunci se poate ruga si pentru celalalt si poate fi mai intens in Dumnezeu.
Intristarea, disperarea, orgoliul nu-l lasa pe om sa se roage.
Grijile vietii sunt de asemenea piedici in calea rugaciunii. Ma rog pentru ceilalti atunci cand ma simt in bine in comuniune cu Dumnezeu.
Vorbesc cu Dumnezeu, Il simt alaturi de mine, simt ca ma asculta, ca ma iubeste si ca Il iubesc.
Atunci rugaciunea devine neincetata. Cat timp suntem plini de patimi, nu suntem pregatiti pentru rugaciunea inimii.
Straduindu-ne sa ne gandim tot timpul la Dumnezeu, ne micsoram patimile.
Si o data micsorate patimile, ajungem la rugaciunea curata. Aceasta vine din renuntarea la voia noastra proprie. Voia proprie este taiata prin ascultare. Vointa centrala cea mai usor de acceptat pentru toti este vointa lui Dumnezeu.