Nicea II (787) - Se discuta rolul icoanelor.
Doctrina centrala a Bisericii de Rasarit este "Theosis" sau indumnezeirea omului, care se bazeaza pe epistolele Sfantului Pavel si pe evanghelia dupa Ioan. Maxim Marturisitorul afirma ca Dumnezeu l-a creat pe om inzestrat cu un mod de perpetuare dumnezeiasca si imateriala, dar pacatul originar a generat sexualitatea si moartea. De aici si importanta acordata rugaciunii interioare, contemplatiei si vietii monahale. Calugarii cufundati in rugaciune se spune ca radiau o lumina mistica (indumnezeire).
Un aspect important al evolutiei Bisericii de Rasarit este importanta acordata atat comunitatii de credinciosi cat si calugarilor asceti dedicati contemplatiei, fata de care Biserica Apuseana a avut o vadita rezerva.
Biserica de Rasarit recunoaste si onoreaza sfinti si teologi.
"Sfintii Parinti" sunt teologi si sfinti care au dezvoltat, aparat si predicat doctrinele crestine. Unii dintre acestia sunt numiti "apologeti", deoarece au aparat cu vehementa invataturile de cei din afara bisericii.
Enumeram cativa din Sfintii Parinti: Ignatiu din Antiohia, Irenaeus din Lyons, Atanasie din Alexandria, Vasile cel Mare, Grigore din Nyssa, Grigore Teologul, Ioan Chrysostom, Chiril din Alexandria, Chiril din Ierusalim, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschinul, Grigore Palama...
Asceti si parinti spirituali: Anton din Egipt, Macarie Egipteanul, Ioan Scararul, Isaac Sirianul, Efraim Sirianul, Simion Noul Teolog si altii.
Sfintii sunt clasificati astfel: apostoli, evanghelisti, profeti, marturisitori, martiri.
De asemenea, anumiti calugari sunt numiti "cei sfinti", si anumiti laici "cei drepti".
Mircea Eliade afirma ca dintre teologii Bisericii de Rasarit, singurul care a avut o influenta asupra celor de Apus a fost Dionisie Pseudo-Areopagitul. El a scris "Despre numele divine", "Ierarhia cereasca" si "Teologia mistica". Dionisie a formulat pentru intaia data in mistica crestina expresii ca: "nestiinta divina" (privind inaltarea sufletului la Dumnezeu), "lumina supraesentiala a intunericului divin", "Intunericul de dincolo de Lumina", etc. El respinge orice atribut pentru divinitate "deoarece nu este mai adevarata afirmatia ca Dumnezeu este Viata si Bunatate, decat aceea ca El este aer sau piatra".
Thomas D'Aquinas, cel mai insemnat teolog catolic, il citeaza pe Dionisie de aproape 1200 de ori.
In urma descoperirilor facute de un grup de istorici si teologi ai secolului XIX, s-a ajuns insa la
concluzia ca lucrarile atribuite lui Dionisie Areopagitul, au fost de fapt scrise cu aproximativ
patru sute de ani dupa moartea acestuia si apartin probabil unui calugar sirian, ceea ce a
determinat pe teologii catolici sa inceapa un proces de filtrare a dogmaticii lui Aquinas, pentru a
indeparta influentele lui Dionisie Pseudo-Areopagitul.
In momentul de fata, majoritatea cercetatorilor il considera pe Ioan Chrysostom ca fiind cel mai recunoscut teolog din Rasarit.
In secolele VIII si IX a avut loc criza iconoclasta; criticii icoanelor se bazau in principiu pe interdictia din Vechiul Testament, in timp ce iconofilii se bazau pe functia pedagogica a icoanelor, intr-o perioada in care biblia nu era accesibila populatiei.
Teologia iconofila cea mai sistematica este cea a lui Ioan Damaschinul, care spune printre altele: "In viata fiind, sfintii erau plini de Duhul Sfant, iar dupa moartea lor, gratia Sfantului Duh nu s-a indepartat nici de sufletele lor, nici de mormintele lor, nici de sfintele lor imagini". Icoanele nu trebuie cinstite ca Dumnezeu, dar ele evoca obiecte sanctificate de prezenta lui Iisus ca :Golgota, lemnul crucii, Nazaretul, etc.
Disensiunile dintre cele doua biserici incep sa se manifeste mai pregnant, atat pe plan "politic", cat si din punct de vedere teologic. Papa Nicolae protesteaza impotriva ridicarii lui Fotie (un laic) la rangul de patriarh, fara a-si mai "aminti" de cazul lui Ambrozie, episcopul Milanului, iar in anul 800, Roma ratifica incoronarea lui Carol cel Mare, desi acest drept apartinuse dintotdeauna imparatului bizantin.
Ruptura dintre cele doua biserici se produce in urma adaugarii cuvantului "Filioque" in Crezul de la Nicea, de catre Biserica de Apus. Crezul se citeste acum:"Duhul Sfant care purcede dela Tatal si de la Fiul".
La 15 iulie 1054, Papa Leon IX il excomunica pe Patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie, pentru a nu fi acceptat adaugarea lui "Filioque" si pentru a fi ingaduit casatoria preotilor.
Din punct de vedere al ritualurilor, Biserica de Rasarit (Ortodoxa) acorda o mare importanta tainei mirungerii - "pecetea darului Duhului Sfant" - rit ce urmeaza indata dupa botez si transforma pe orice laic intr-un purtator de spirit. Aceasta arata si spiritul optimist al Bisericii Ortodoxe, in timp ce biserica Romano Catolica crede mai mult in educatie religioasa, indoctrinare si rebotezare.
Bazat pe taina mirungerii este si faptul ca si in zilele noastre, in Biserica Ortodoxa de Rit Vechi, a populatiei din Delta Dunarii, satenii aleg ca preot un laic dintre ei - acesta devenind preot pe viata in comunitatea respectiva.
Nicolae Iorga vorbeste despre un "crestinism popular" in Europa de Est, care a rezistat interminabilelor terori ale istoriei si a creat un univers de valori religioase si artistice.
Lucrarea lui Iorga "Istoria Bisericii Romanesti", desi publicata cu aproape 80 de ani in urma,
este de departe cea mai valoroasa si documentata istorie a crestinismului de pe teritoriul Romaniei.
Iorga subliniaza caracterul popular al Ortodoxiei romanesti, dinainte de secolul XIV, cand poporanii isi alegeau singuri episcopii,
din randurile lor si care de cele mai multe ori nu erau hirotoniti in mod canonic de Constantinopol sau de orice alta patriarhie.
Desi necanonica, Biserica Romaneasca din acele vremuri, a avut o mare influenta asupra popoarelor
vecine, ca marturie stand printre altele si scrisoarea papala din 1228 care ameninta Episcopia Catolica a Cumanilor ca se va cere
regelui Ungariei sa trimita trupe impotriva lor daca vor mai primi invataturile "pseudo-episcopilor" vlahi.
Unul dintre cei mai indrazneti autori ai secolului XIV, a fost Nicolae Cabasila (1320-1371), inalt functionar in administratia bizantina. El considera ca laicul este cel putin egalul calugarului, intrucat modelul calugarului este viata ingereasca, in timp ce laicul este un om total. El scria pentru laici pentru ca acestia sa devina constienti de dimensiunea profunda a vietii lor crestine si inainte de toate de taina sacramentelor. Biserica Ortodoxa a acceptat scrierile lui.
Este de admirat echilibrul si intelepciunea de care a dat dovada Biserica Ortodoxa de-a lungul vremurilor, ceea ce i-a permis sa evite excese si acte extreme, de genul celor facute de Biserica Romano-Catolica (cruciade, inchizitie, vanzare de indulgente, etc.) si care au creat conditiile aparitiei Bisericilor Protestante in Europa de Vest.
De altfel, daca privim revendicarile sustinute de Martin Luther (eliminarea indulgentelor si a diferentelor dintre cler si laici, acceptarea casatoriei preotilor, abolirea monopolului clerului in studiul Scripturii - el afirma ca gratie botezului toti crestinii sunt preoti), ne putem da seama ca toate acestea au fost deja stabilite in cadrul Bisericii Ortodoxe, cu multe secole inaintea nasterii lui Luther.
Cele prezentate mai sus se bazeaza pe scrierile unor istorici, printre care Mircea Eliade, Nicolae Iorga si altii, si nu reprezinta pozitia oficiala a Bisericii Ortodoxe din Romania, America de Nord sau orice alta biserica.