CARE SUNT DIFERENŢELE ÎNTRE

ORTODOXIE ŞI ROMANO-CATOLICISM?

dupa Pr. M. Azkoul

Această întrebare s-a pus de multe ori. Majoritatea ortodocşilor, încercând să deosebească ortodoxia de romano-catolicism, de obicei îl menţionează pe Papă sau purgatoriul, iar uneori problema filioque. Totuşi, din punct de vedere istoric, diferenţele sunt mult mai numeroase şi destul de adânci.

De asemenea, în timpurile moderne, începând cu Conciliul Vatican II de acum treizeci de ani, acea încercare majoră dacă nu cumva tragică de a „înnoi” catolicismul (de exemplu revizuirea dreptului canonic), diferenţele între ortodoxie şi adepţii Papei s-au înmulţit. 

Totuşi, în dezbaterea de faţă, ne vom preocupa cu acele deosebiri care au apărut de când ortodoxia şi catolicismul s-au despărţit, acum aproape o mie de ani.

1. Credinţă şi raţiune

Urmând Sfinţilor Părinţi, ortodoxia foloseşte ştiinţa şi filozofia pentru a-şi apăra şi explica credinţa. Spre deosebire de romano-catolicism, ortodoxia nu dezvoltă descoperirile ştiinţei şi ale filosofiei. Biserica nu caută să împace credinţa şi raţiunea. Ea nu face nici efort să dovedească cu ajutorul logicii sau al ştiinţei ceea ce Hristos a lăsat spre crezare ucenicilor Săi. Ea nu respinge sprijinul pe care fizica sau biologia sau chimia sau filozofia îl oferă învăţăturilor Bisericii. Cu toate acestea, ortodoxia nu este intimidată de relizările intelectuale ale omului. Ea nu se pleacă în faţa lor şi nu schimbă credinţa creştină pentru a o face compatibilă cu reflecţiile omului şi descoperirile ştiinţei.  Sf. Vasile cel Mare îi sfătuia pe tinerii călugări să folosească filozofia greacă la fel cum o albină foloseşte floarea. Luaţi numai „mierea”, --- adevărul --- pe care Dumnezeu l-a rânduit în lume pentru a pregăti oamenii pentru Întruparea Domnului.

De exemplu, grecii aveau o învăţătură despre Logos. Evanghelia după Ioan începe prin cuvintele "La început era Cuvântul" (Logos, în greacă). Pentru păgâni, Logosul nu era Dumnezeu, aşa cum stau lucrurile în cazul creştinilor, mai degrabă El este un principiu sau putere prin care „Dumnezeu: a făcut şi conduce lumea. Părinţii au arătat că asemănarea dintre Logos sau Cuvântul care apare în Scriptură şi Logosul filozofiei greceşti este un semn al proniei dumnezeieşti. Iar deosebirea dintre cei doi termeni au pus-o pe seama păcătoşeniei omului şi a slăbiciunii raţiunii omeneşti. Ei au amintit cuvintele Apostolului Pavel „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos” (Coloseni  2: 8).

Pe de altă parte, Biserica catolică acordă o mare importanţă raţiunii omeneşti. Istoria ei ne dezvăluie consecinţele acestei încrederi. De exemplu, în Evul Mediu latin, teologul şi filozoful secolului al XIII-lea, Toma d'Aquina a îmbinat „creştinismul” cu filozofia lui Aristotel. De atunci şi până astăzi, latinii n-au şovăit niciodată în privinţa respectului lor pentru raţiunea umană; lucru care a schimbat hotărâtor teologia, tainele şi dogmele creştinismului.

2. Formarea dogmelor

Biserica ortodoxă nu împărtăşeşte afirmaţia conform căreia învăţăturile lui Hristos s-au schimbat de la o vreme la alta; ci mai degrabă că creştinismul a rămas neschimbat din momentul în care Mântuitorul a transmis învăţătura Apostolilor (Matei 28: 18-20). Ea susţine că „credinţa dată sfinţilor” (Iuda 3) este şi acum ceea ce a fost şi la început. Credincioşii ortodocşi din secolul al XX-lea, cred exact în ceea ce au crezut şi ortodocşii din primul secol, din al cincilea, al zecelea sau al cinsprezecelea.

Fără îndoială că ortodoxia admite schimbări ce ţin de exterior (de exemplu veşmintele clerului, obiceiurile monahale, sărbători noi, canoanele sinoadelor ecumenice sau locale, etc.) dar nu a fost nimic adăugat şi nici scăzut din credinţa ei. Schimbările de la suprafaţă au un singur scop: De a exprima acea credinţă în împrejurări noi. De exemplu, Scriptura şi slujbele dumnezeieşti au fost traduse din ebraică şi greacă în limba noilor popoare; sau au apărut tradiţii religioase noi pentru a reda particularităţile etnice ale populaţiilor încreştinate, etc.; cu toate acestea, întotdeauna a existat „ o credinţă, un Domn, un botez” (Efeseni 4: 4).

Mărturia principală care se aduce Tradiţiei creştine sunt Sfintele Scripturi; iar tălmăcitorii Scripturilor sunt de Dumnezeu – inspiraţii Părinţi ai Bisericii, fie că sunt Părinţi greci sau Părinţi latini, Părinţi siriaci sau Părinţi slavi. Locul acestora în Biserica ortodoxă nu poate fi pus sub semnul întrebării. Autoritatea lor nu poate fi lepădată, modificată sau ignorată.

Pe de altă parte, Biserica romano-catolică, neizbutind să arate o continuitate a credinţei pentru a justifica o nouă învăţătură, a elaborat în ultimul secol o teorie a „dezvoltării dogmatice”.

Urmând duhului filozofic al vremii (şi îndrumării cardinalului Henry Newman), teologii catolici au început să explice şi să propovădiască ideea că Hristos ne-a lăsat doar un „fond principal" de credinţă, o „sămânţă”, care a crescut şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Duhul Sfânt, spun ei, a dezvoltat credinţa creştină pe măsură ce Biserica s-a aflat în împrejurări noi şi a avut trebuinţe diferite.

Prin urmare, catolicismul îşi gândeşte teologia ca ceva care creşte în etape, la niveluri de cunoaştere mai înalte şi mai bine definite. Învăţăturile Părinţilor, în ciuda importanţei lor, aparţin unei etape inferioare celei din Evul Mediu latin (scolastica) iar pe acea teologie o socotesc inferioară în comparaţie cu noile idei care au apărut mai târziu, cum ar fi conciliul Vatican II.

Toate etapele sunt folositoare, toate sunt nişte izvoare; iar teologul poate, de exemplu, să facă apel la Părinţi dar şi aceştia pot fi contrazişi de altceva, de ceva mai înalt sau mai nou.

Pornind de la acest lucru, teorii de genul dogmei „infailibilităţii papale” şi „imaculata concepţie” a Fecioarei Maria (despre care vom spune mai multe) sunt prezentate în mod justificabil credincioşilor ca ceva de trebuinţă pentru mântuirea lor.

În orice caz, adevărul acestor dogme a ţinut întotdeauna de Tradiţia creştină. Ele au fost înfăţişate de la începutul acelei Tradiţii ca şi „aluzii”, seminţe care aşteptau momentul propice pentru a încolţi.

3. Dumnezeu

Biserica romano-catolică învaţă că raţiunea umană poate dovedi că Dumnezeu există; şi, poate chiar deduce că El este Veşnic, Nemărginit, Bun, Netrupesc, Atotputernic, Atotştiutor, etc. El este „fiinţa cea mai obiectivă”, „adevărata fiinţă.” Oamenii sunt ca şi El (asemănători), dar noi suntem nişte fiinţe imperfecte. Dumnezeul Bisericii catolice, născut în Evul Mediu latin, nu este „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, ci Dumnezeul erudiţilor şi al filozofilor”, pentru a adapta afirmaţia lui Blaise Pascal.

Urmând Sfinţilor Părinţi, Biserica ortodoxă învaţă că cunoaşterea lui Dumnezeu este sădită în firea omenească şi aşa ajungem să ştim că El există. Altminteri, dacă nu cumva Dumnezeu ne vorbeşte, raţiunea umană nu poate şti mai mult. Cunoaşterea mântuitoare despre Dumnezeu vine prin Mântuitorul. Adresându-Se Tatălui Său, Mântuitorul a spus: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17: 3).

Catolicismul mai învaţă că în veacul ce va să vină, omul va contempla fiinţa lui Dumnezeu, cu raţiunea sa şi cu ajutorul harului. Părinţii mărturisesc că este cu neputinţă a-L contempla pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Nici măcar harul dumnezeiesc nu ne va învrednici de acest lucru. Totuşi, cei care se vor mântui vor vedea pe Dumnezeu în trupul îndumnezeit al lui Hristos.

Din punct de vedere istoric, teologia romană-catolică nu a făcut niciodată distincţia între fiinţa lui Dumnezeu (ceea ce este El) şi energiile Sale necreate (prin ce mijloace acţionează). Sf. Grigorie Palama a încercat să explice această distincţie cu ajutorul unei comparaţii între Dumnezeu şi soare. Aşa cum soarele are razele sale, Dumnezeu are energiile sale (printre acestea, harul şi lumina). Cu ajutorul energiilor sale, Dumnezeu a creat, susţine şi conduce întreg universul. Prin energiile Sale, Dumnezeu va transfigura întreaga creaţie şi o va îndumnezei, adică va umple noua creaţie cu energiile Sale aşa cum apa îmbibă un burete.

În sfârşit, Biserica romano-catolică mai învaţă că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl şi de la Fiul” (filioque).  Prin această afirmaţie, catolicismul a nesocotit Tradiţia Apostolică care a învăţat dintotdeauna că Dumnezeu Tatăl este singurul izvor (“monarhie”) al Fiului şi al Duhului Sfânt. Pri urmare, latinii au adăugat cuvinte noi Crezului Nicean

 „Cred întru Duhul Sfânt, Domnul, de viaţă făcătorul, Care de la tatăl şi Fiul purcede.. .

Ei au făcut această schimbare pe baza autorităţii Papei, în secolul al XI-lea şi nu în urma hotărârii unui Sinod al întregii Biserici (Sinod Ecumenic).

4. Hristos

De ce Dumnezeu S-a facut om? Răspunsul catololic la această întrebare diferă faţă de învăţăturile Bisericii ortodoxe.

Urmând Sfinţilor Părinţi, Biserica ortodoxă învaţă că pe cruce, Hristos şi-a dat „viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28). „Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45). „Răscumpărarea” se plăteşte mormântului. Aşa cum Domnul a descoperit proorocului Osea (Osea 13:14), „Din stăpânirile iadului îi voi izbăvi şi de moarte îi vor mântui”. Într-un fel, El plăteşte răscumpărarea diavolului care a fost păzitorul mormântului şi are stăpânirea morţii (Evrei 2:14).

Omul Hristos s-a dat de bunăvoie pe Sine, pe cruce. El a murit pentru toţi („o răscumpărare pentru mulţi” sau „celor mulţi”). Dar a înviat din morţi cu trupul răstignit. Moartea nu are nici o putere asupra Lui. Nu are nici o putere asupra nimănui. Neamul omenesc este izbăvit din mormânt, de diavol. A fi eliberat de diavol înseamnă a fi eliberat de moarte şi de păcat. Pentru a ne elibera de acestea, noi tre{0buie să devenim asemeni lui Dumnezeu (îndumnezeire) pentru a putea trăi cu El pururea.

Potrivit teologiei catolice, Dumnezeu S-a făcut om pentru a da satisfacţie dreptăţii divine care a fost lezată prin păcatul lui Adam. Altfel spus, prin păcatul său, Adam a ofensat pe Dumnezeu cel nemărginit şi de aceea păcatul său a avut consecinţe nemărginite. Nu mai era în puterea omului mărginit şi păcătos să îndrepte această stare, pentru că păcatul lui Adam („păcatul originar”) ni s-a transmis nouă; dar este îndatorirea noastră să facem aşa. Numai Hristos, Care era Dumnezeu şi Om, putea să achite această „datorie de onoare.”

El ispăseşte această datorie prin moartea Sa pe cruce. Moartea Sa compenzează greşeala lui Adam; insulta este îndepărtată. Dumnezeu nu mai este supărat pe om. Hristos a înviat din morţi, făgăduinţa sau „încredinţarea” viitorului celui credincios. Pentru multă vreme, latinii au acordat puţină atenţie ideii de îndumnezeire, fie că era vorba de credincioşi obişnuiţi sau intelectuali. Nu s-a manifestat un prea mare interes în privinţa conceptelor necesare pentru înţelegerea acestei învăţături.

În mod obişnuit, teologia catolică este de natură juridică şi filozofică. De exemplu, un botez „valid” (termen juridic) întru Hristos este rezultatul intenţiei corecte (având aceeaşi înţelegere a botezului ca şi Biserica) şi folosind în mod corect formula sau cuvintele în timpul slujbei. Prin urmare, în anumite condiţii chiar şi un ateu ar putea boteza pe cineva. „Stropirea” cu apă pe capul celui botezat (turnare) este o practică corectă şi suficientă.

În ultima vreme, unuii teologi latini regândesc învăţătura creştină despre mântuire (soteriologia). Aceştia au început să ia în foarte serios ideea de îndumnezeire (botezul fiind prima etapă). Ei insistă pe bună dreptate că această idee aparţine tradiţiei creştine, inclusiv „Sf. Augustin” şi altor Părinţi latini. În realitate, este nevoie de o revoluţie în teologia catolică dacă aceasta doreşte să devină scripturistică şi patristică; dacă nădăjduieşte să atingă vreodată dreapta înţelegere a lui Hristos şi a actului Său mântuitor.

5. Biserica

Perspectiva romano-catolică despre Biserică (ecclesiologia) diferă de învăţătura ortodoxă pe această temă, în mai multe privinţe.

Latinii învaţă că Papa este capul vizibil al Bisericii, urmaşul Sf. Petru, care a fost consfinţit în acea treaptă sfântă de către Domnul însuşi prin cuvintele „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea . . " (Matei 16:18).

Prin urmare, Papa este „Episcopul Bisericii soborniceşti”, învăţătorul ei, vicarul (locţiitor, înlocuitor) lui Hristos pe pământ. El este cel care explică Tradiţia creştină. Atunci când vorbeşte în numele întregii Biserici (ex cathedra), Duhul Sfânt nu-i îngăduie să greşească. Prin urmare, el este infailibil în problemele de morală şi în cele dogmatice. Ceilaţi episcopi sunt ajutoarele lui. El este simbolul unităţii episcopatului.

Biserica ortodoxă învaţă că toţi episcopii sunt egali. Desigur, există trepte diferite în cadrul arhieriei (patriarh, arhiepiscop, mitropolit, episcop); cu toate acestea, un episcop rămâne episcop. Aceste deosebiri intră în funcţiune în administrarea unei biserci sau a unui grup de biserici şi nu afectează natura treptei episcopale. Cel care prezidează sinodul episcopilor se numeşte Arhiepiscop (în practica greacă) sau Mitropolit (în practica rusă).

Potrivit ecclesiologiei latine, fiecare parohie este parte integrantă a întregii Biserici sau soborniceşti. Suma parohiilor catolice alcătuiesc Trupul lui Hristos pe pământ. Acest Trup vizibil are un cap vizibil, Papa. Această concepţie despre Biserică sugerează ca o parohie are două „capete”: Papa şi episcopul locului. Dar un trup cu două capete vizibile este un monstru.

 De asemenea, episcopul locului pare despuiat de autoritatea sa apostolică dacă Papa îi poate contrazice dispoziţiile. Într-adevăr, el nu poate deveni episcop numai dacă Papa îi îngăduie acest lucru.

Biserica ortodoxă învaţă că fiecare episcop, „icoana vie a lui Hristos” şi turma sa alcătuiesc Biserica într-un loc anume; sau, aşa cum spune Sf. Ignatie Teoforul, Biserica lui Hristos este în episcop, în preoţii lui şi în diaconi, împreună cu credincioşii, care stau în jurul Euharistiei cu credinţă adevărată. Toţi episcopii şi credincioşii lor astfel orânduiţi, formează împreună Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Altfel spus, nu poate exista o Biserică fără un episcop, nici episcopul fără Euharistie şi nici episcopul sau Euharistia fără dreapta credinţă, credinţa apostolică „credinţa dată odată sfinţilor.” (Iuda 3) „Biserica se găseşte în episcop iar episcopul în Biserică”, scria Sf. Ciprian al Cartaginei.

Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba de Biserică acolo unde nu există epioscopi şi nu pot exista episcopi acolo unde nu există o succesiune a episcopilor de la Apostoli (succesiune apostolică); şi nu poate exista o succesiune a episcopilor fără credinţa Apostolilor.

De asemenea, fără Euharistie nu poate exista Biserica, Taina unităţii, pentru că Biserica ia fiinţă prin aceasta. Trupul şi Sângele lui Hristos îi unesc pe credincioşi cu Dumnezeu: Această colegialitate sau koinonia este misiunea creştinismului. În acelaşi timp, fără un episcop care propovăduieşte dreapta credinţă celor botezaţi, nu poate exista Euharistia - şi nici celelalte Taine.

6. Sfintele canoane

Un canon este o „regulă” sau un "ghid" pentru cârmuirea Bisericii. Canoanele au fost alcătuite de către Apostoli, Părinţi, Conciile (în latină) sau Sinoade (în greacă) locale sau regionale şi generale sau ecumenice. Numai episcopul le pune în aplicare, în calitatea sa de cap al bisericii. El le poate folosi „cu stricteţe” (acrivie) sau „cu îngăduinţă” (iconomie). „Stricteţea” este norma.

Spre deosebire de latini, Biserica ortodoxă nu consideră conoanele ca fiind nişte legi, adică ceva care regularizează relaţiile umane sau asigură drepturile oamneilor; ci ea înţelege canoanele ca mijloace de a făuri prin ascultare „omul nou" sau „noua făptură". Aceştia sporesc în virtute. Menirea lor este de a se sfinţi.

Latinii continuă să-şi modifice canoanele, nesocotidu-le pe cele vechi în beneficiul celor noi. În urmă cu două decenii, Roma şi-a revizuit Dreptul canonic. Biserica catolică alcătuieşte noi canoane pentru a ţine pasul cu vremurile. Pe de altă parte, ortodoxia, deşi adaugă canoane din când în când şi din loc în loc, niciodată nu le leapădă pe cele vechi, pentru că şi acestea, la rândul lor, sunt inspirate de către Duhul Sfânt. În orice caz, problemele credincioşilor şi nevoile lor duhovniceşti rămân aceleaşi. De obicei, noile canoane nu sunt decât o simplă perfecţionare a celor vechi.

7. Tainele

Atât Biserica ortodoxă cât şi cea catolică admit cel puţin şapte Taine. Euharistia, Botezul, Mirungerea, Hirotonia, Spovedania, Cununia şi Maslul (pe care latinii o numesc în mod tradiţional „Ungerea de pe urmă” şi este rezervată numai celor de pe patul de moarte).

Cât priveşte Sf. Taine în general, ortodocşii învaţă că elementele materiale (pâinea, vinul, apa, Sf. Mir etc.) devin purtătoare de duh prin invocarea Duhului Sfânt (epiklesis). Catolicii cred că Tainele îşi împlinesc lucrarea datorită preotului care acţionează „în locul lui Hristos".

În acelaşi timp, latinii interpretează tainele într-o manieră juridică şi filozofică. Prin urmare, în cadrul Euharistiei, folosirea corectă a elementelor materiale (pâinea şi vinul) şi pronunţarea corectă a formulei, schimbă substanţa acestora (transsubstanţiere) în Trupul şi sângele lui Hristos. Elementele vizibile ale acestei Taine ca şi în cazul celorlalte nu sunt decât nişte „semne” ale prezenţei lui Dumnezeu.

Ortodocşii numesc Euharistia "Cina cea de taină".  Ceea ce consumă preotul şi credincioşii este în chip tainic Trupul şi Sângele lui Hristos. Ne împărtăşim de Hristos sub forma pâinii şi a vinului pentru că ar fi respingător să mâncăm carne „adevărată” şi să bem sânge „adevărat”.

Potrivit învăţăturilor catolice despre Taine (Mistagogia), o persoană devine membru al Bisericii prin botez. Prin botez se spală „păcatul originar”. Şi Biserica ortodoxă învaţă acelaşi lucru dar în gândirea ei nu are loc ideea unui „păcat originar” sau a unei „vini moştenite” (de la Adam). Vom insista pe marginea acestei probleme ceva mai târziu.

Ceea ce Biserica ortodoxă numeşte „mirungere”, în catolicism se numeşte „confirmare”. „Confirmarea” are loc separat de botez şi este realizată de către episcop şi nu de preot în vreme ce „Mirungerea” are loc în timpul botezului, prin lucrarea preotului care a primit Sf. Mir de la epsicop. Atât Taina „Confirmării” cât şi cea a „Mirungerii” desemnează împărtăşirea Duhului Sfânt. Latinii amână „confirmarea” (şi „prima Împărtăşanie”) copiilor botezaţi până la vârsta de şapte ani, adică până când aceştia dobândesc o oarecare preţuire a darului lui Dumnezeu.

Biserica ortodoxă leagă Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie, mai întâi întreita scufundare în apă sfinţită, „noul creştin” ridicându-se din apă în părtăşia Duhului Sfânt care duce la comuniunea cu Dumnezeu. Acesta este scopul unui membru al Bisericii.

Hirotonia este rânduiala care, prin harul şi chemarea lui Dumnezeu, aşează un bărbat în treapta preoţiei. Preoţia sacerdotală are trei trepte: Episcop, preot şi diacon. Toţi creştinii sunt preoţi în virtutea botezului întru Hristos Care este preot, profet şi împărat- motiv pentru care Sf. Petru vorbeşte despre Biserică ca şi despre o „preoţie împărătească” (I Petru 2:9). Episcopul este „marele preot” cel care „prezidă Euharistia şi toate celelalte Taine”. Preoţii şi diaconii sunt ajutoarele lui. Latinii susţin că preotul slujeşte „în persoana lui Hristos” când, de fapt, el nu face altceva decât să-l reprezinte pe episcop care este „icoana vie a lui Hristos”.

Strict vorbind, Pocăinţa –uneori numită „Spovedanie”- ar trebui să fie primită de către un credincios numai ca un mijloc prin care să fie re-admis în Biserică. Pentru multă vreme, Spovedania, sau mărturisirea păcatelor, rugăciunea şi postul erau folosite numai de către cei care au fost excluşi din Biserică („excomunicare”) sau de către cei care au părăsit Biserica de bună voie (apostazie). Practica din zilele noastre este de a ne mărturisi la un episcop sau un preot pentru un păcat grav înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie.

Atât ortodocşii cât şi catolicii consideră Spovedania o taină. Fiecare au propriile obiceiuri care însoţesc această taină, cum ar fi confesionalul, atât de obişnuit la catolici.

Pentru credincioşii catolici, Taina Cununiei este un contract vizibil, care îi uneşte pe cei doi şi nu poate fi desfăcut. Bărbatul şi femeia se căsătoresc cu „biserica” iar episcopul sau preotul sunt martorii acestui fapt. Prin urmare, divorţul nu este posibil sub nici o formă - ci doar anularea contractului conjugal dacă se poate găsi vreo greşeală canonică în acesta, fapt care îl face să fie nul şi fără valoare (ca şi cum nu ar fi avut loc niciodată).

În ortodoxie, Taina cununiei nu este un contract ci este unirea tainică a bărbatului şi a femeii – asemeni lui Hristos şi a Bisericii – în prezenţa „oamenilor lui Dumnezeu”, adică episcopul sau preotul. Şi aici divorţul este oprit, dar este îngăduit în caz de adulter ca şi pogorământ pentru slăbiciunea omenească. A doua şi a treia căsătorie sunt permise – nu ca şi ceva de dorit - ci din milostivire, o altă concesie în sprijinul slăbiciunii omeneşti (de exemplu după moartea unuia dintre soţi). Această Taină ca şi toate celelalte este completată prin Euharistie, aşa cum spune Sf. Dionisie Areopagitul.

Aşa cum am spus mai înainte, latinii înţeleg Ungerea de pe urmă ca şi  ultima Taină, Taina care pregăteşte credinciosul pentru moarte, purgatoriu şi veacul viitor. În ortodoxie, Mirul se dă pentru vindecare. Adesea boala este din pricina păcatului; prin urmare Sf. Mir sau Mirungerea includea şi mărturisirea păcatelor. La sfărşitul rânduielii, cel uns primeşte Sf. Împărtăşanie.

De asemenea Biserica ortodoxă mai recunoaşte drept ierurgii ungerea monarhului, tunderea în monahism, sfinţirea apei etc.

8. Natura omului

Natura umană a fost creată bună, chiar în comuniune cu Sf. Treime cea care a creat-o. Bărbatul şi femeia au fost făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere  1:26): „asemănarea” în virtute; „chipul” însemnând chivernisirea pământului în chip raţional, în libertate şi înţelepciune. Dumnezeu a creat femeia ca şi „ajutor” bărbatului (Facere 2:18; I Corinteni 11:8-9). Ei trebuiau să trăiască în armonie şi respect reciproc.

Până aici Biserica catolică învaţă acelaşi lucru ca şi Biserica ortodoxă dar se diferenţiază de ortodoxie în privinţa învăţăturii despre natura căderii omului şi starea acestuia. Urmând Fer. Augustin de Hippona, latinii învaţă că Adam şi Eva au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. The guilt of their sin has been inherited by every man, woman and child after them. Toată omenirea este răspunzătoare pentru „păcatul originar” al acestora.

Urmând Sfinţilor Părinţi, Biserica ortodoxă socoteşte că atunci când Adam a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, moartea a intrat în lume. Pentru că toţi oamenii se nasc din descendenţa lui Adam, cu toţii moştenesc moartea. Moartea înseamnă că viaţa fiecărei fiinţe omeneşti se sfârşeşte (caracterul muritor); dar şi că moartea naşte în noi patimi (mânie, ură, poftă trupească, lăcomie, etc.) boli şi îmbătrânire.

Biserica catolică nu a acordat prea multă atenţie concepţiei ortodoxe despre om ca rob al morţii prin patimile sale care sunt manipulate de către diavol.

 De fapt, diavolul a fost dat la o parte. Prin urmare, răstignirea a fost înţeleasă de către latini ca pedeapsirea lui Hristos în locul oamenilor („răscumpărare în locul cuiva”)

În orice caz, ortodoxia a pus un mare accent pe „stăpânirea patimilor” prin rugăciune (rugăciunea cultică şi cea particulară), post (nevoinţă), ascultarea de bună voie şi împărtăşirea regulată cu Trupul şi Sângele Domnului (uneori numite „Sfintele Taine”). Prin urmare, cea mai înaltă formă de trăire creştină (filozofia supremă) este monahismul. În monahism, toată energia omului este dedicată luptei pentru desăvârşire.

În acest sens, monahismul aproape a dispărut printre credincioşii catolici. Din ceea ce se cuvenea a fi o „religie dumnezeiască”, a devenit din ce în ce mai lumească. Prin urmare, şi-a abandonat moştenirea medievală iar concepţia despre om, natura şi destinul acestuia au devenit tot mai lumeşti.

9. Născătoarea de Dumnezeu

Învăţătura despre locul şi persoana Fecioarei Maria în Biserică se numeşte „mariologie”. Atât ortodoxia cât şi catolicismul mărturisesc că ea este „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos, Deipare) şi „Pururea –Fecioara Maria”.

Cu toate acestea, ortodocşii resping dogma catolică despre „Imaculata concepţie a Fecioarei Maria”, care a fost promulgată ca aparţinând „credinţei Bisericii” de către Papa Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1854. Această dogmă afirmă că, din primul moment al concepţiei sale, Fecioara Maria a fost ferită de întinarea păcatului originar, prin lucrarea unui har deosebit şi cinstei Atotputernicului Dumnezeu, având în vedere şi meritele lui Iisus Hristos, Mântuitorul oamenilor. Aceasta dogmă este descoperită de Dumnezeu, şi prin urmare toţi credicioşii trebuie  să- i dea crezare cu hotărâre şi fermitate (din Bula Ineffabilis Deus).

O asemenea teorie nu are nici un temei nici în Scriptură şi nici la Sfinţii Părinţi. Ea conţine multe idei (cum ar fi „meritele lui Hristos”), care de asemnea nu au nici o temelie apostolică. Aici este vorba că Hristos şi sfinţii Săi, ar fi dobândit mai mult har decât aveau nevoie. Acest surplus poate fi dat altora, chiar şi celor din purgatoriu (vezi mai jos).

Dar pentru a răspunde: Biserica nu admite ideea că Fecioara Maria s-a născut cu păcatul (moştenit) de la Adam; toţi îl avem. Totuşi, ea a moştenit mortalitatea pe care o avem toţi din cauza căderii lui Adam.

Prin urmare, nu este nevoie să facem ce au făcut teologii latini. Nu există nici un motiv să inventăm o teorie care să susţină dogma Imaculatei concepţii. Nu este nevoie să învăţăm că, datorită „meritelor lui Hristos”, Duhul Sfânt a păzit-o, ca să nu moştenească vina lui Adam.

De fapt, ea s-a născut ca şi orice alt om. Duhul Sfânt a pregătit-o pe Fecioara Maria pentru misiunea ei de a fi Maica Lui Dumnezeu. Ea a fost adumbrită de energia necreată a Duhului Sfânt pentru a putea fi un vas vrednic din care să se nască Hristos. Totuşi, mai mulţi Sfinţi Părinţi au observat că a păcătuit, înainte de Învierea Fiului ei. Sf. Ioan Hrisostom menţionează nunta din Cana unde Fecioara Maria a crezut de cuviinţă să-I spună Fiului ei ce să facă (Ioan 2:3-4). Acest fapt a fost dovada faptului că era muritoare.

Primind încă o dată Duhul Sfânt la Cincizecime, ea a reuşit să moară fără păcat. Datorită rolului ei special în planul (iconomia) divin, ea a fost luată la ceruri, trup şi suflet. Acum şade la picioarele Fiului ei, mijlocind pentru toţi cei care-i cer ajutorul. Biserica ortodoxă cinsteşte minunea „înălţării” la ceruri printr-un praznic la 15 august, asemeni urmaşilor papei.

Ambele Biserici cred în mijlocirile Fecioarei Maria şi ale sfinţilor. Aceste mijlociri reflectă unitatea dintre Biserica triumfătoare din ceruri şi cea luptătoare, de pe pământ.

De asemenea, atât credincioşii ortodocşi cât şi cei catolici cred că într-un anume fel, Maica Domnului reprezintă Biserica. Biserica este Trupul lui Hristos. Cei care fac parte din Biserică se identifică cu El. Dar Hristos este în acelaşi timp şi „fratele” nostru (Romani 8:29). Dacă Hristos este fratele nostru, atunci Fecioara Maria este mama noastră. Dar prin botez, Biserica devine mama nostră. Prin urmare, Biserica este Fecioara Maria.

10. Icoanele

Icoana este o reprezentare artistică a lui Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor. Pentru că nu a fost văzut niciodată, Dumnezeu Tatăl nu poate fi reprezentat. Dumnezeu Duhul Sfânt s-a descoperit în chip de porumbel şi ca „limbi de foc”. Duhul poate fi zugrăvit în acest fel. Dumnezeu Fiul S-a făcut om şi poate fi înfăţişat sub forma chipului Său omenesc.

Icoanele sunt mai mult decât nişte picturi sfinte. Fiecare caracteristică a lor este teologie. Bunăoară, acestea sunt întotdeauna netede, astfel încât, noi cei care trăim în lumea fizică vom putea înţelege că lumea duhului, unde sălăşluiesc Hristos, Mama Sa, îngerii, sfinţii şi cei plecaţi dintre noi, este o lume tainică care nu poate fi pătrunsă de simţurile noastre.

În mod tradiţioanal, Biserica catolică a folosit statui în cultul său. Statuile sunt tridimensionale şi fidele realităţii. Acestea par să imite arta vechii Grecii. Atâtz arta greacă cât şi cea catolică sunt naturaliste. Latinii reprezintă pe Hristos, pe sfinţi şi chiar pe îngeri ca şi cum ar avea o structură materială. Acest „naturalism” rezultă din ideea medievală că „harul desăvârşeşte lumea materială”.

Persoana sau persoanele sunt reprezentate pe icoană într-o stare de îndumnezeire. Cel zugrăvit nu este o fiinţă umană desăvârşită ci mult mai mult: El este transfigurat şi preamărit. El a dobândit o umanitate nouă, plină de har.

Este important să ne amintim teoria latină despre har:     Acesta este creat de Dumnezeu pentru om. Aşa cum ştim, ortodoxia învaţă că harul este necreat şi influenţează întreaga creaţie. Harul este o prelungire tainică a firii dumnezeieşti. Iconografia ortodoxă reflectă acest adevăr, la fel cum statuile catolice reflectă învăţătura acesteia despre har.

Încă o dată, icoanele sunt o parte necesară evlaviei ortodoxe.

<}0{>

The Orthodox honor and kiss icons, a devotion which passes from the icon to the person or persons represented in them.<}0{>Ortodocşii cinstesc şi sărută icoanele, cinstire care trece de la icoană la persoana sau persoanele reprezentate pe aceasta.<0} Icoanele nu sunt idoli iar ortodocşii nu le venerează. Veneraţia este cinstirea acordată numai lui Dumnezeu. De obicei, statuile care împodobesc bisericile catolice nu sunt cintite, rolul acestora este decorativ şi pentru încântarea privirii. 

11. Purgatoriul

Purgatoriul este o stare a celui plecat dintre cei vii, înaintea judecăţii de apoi. Potrivit teologiei catolice, sufletele hărăzite raiului trebuie să treacă printr-un proces de curăţire sau purificare. Acestea trebuie curăţite de păcatele pe care le-au săvârşit pe pământ. Celelalte suflete ajung în iad pentru a primi pedeapsa veşnică.

Mai mult, se pot acorda „indulgenţe” din „visteria” de merite sau har supra-adăugat, dobândit de către Hristos, Fecioara Maria sau sfinţi. Acest har este acordat celor din purgatoriu pentru a le scurta din timpul pe care îl au de petrecut acolo.

Ortodoxia învaţă că, după ce sufletul părăseşte trupul, acesta călătoreşte către tărâmul celor morţi (Hades). Există şi excepţii, cum este cazul Născătoarei de Dumnezeu care a fost purtată în ceruri de către îngeri. Cât despre ceilalţi, trebuie să rămânem în această stare de epectază. Pentru că unii anticipează slava ce va să vină şi alţii gustă dinainte suferinţa lor, această stare de aşteptare se numeşte „Judecată particulară”.

Când Hristos se întoarce, sufletul se uneşte cu trupul înviat pentru a fi judecat de către El. Sluga „vredincă şi credincioasă” va moşteni viaţa veşnică iar cei necredincioşi vor petrece veşnicia în iad. Păcatele şi necredinţa lor îi vor chinui ca şi focul.

12. Alte diferenţe

Există şi alte diferenţe mai mici între Biserica ortodoxă şi cea catolică.

Ortodocşii nu postesc sîmbăta (excepţie făcând Sâmbăta Mare) sau duminica. Catolicii nu au astfel de restricţii.

Ortodocşii nu îngenunchează duminica, în schimb catolicii da. Ortodocşii nu au „Popasuri ale crucii” ca şi catolicii.

Preoţii şi diaconii ortodocşi se pot căsători înainte de hirotonie, clerul catolic este celib.

Ortodocşii se roagă cu faţa înspre Răsărit iar catolicii nu fac acest lucru neapărat.

În cadrul liturghiei ortodoxe, „pâinea” folosită la Euharistie este „dospită” (zyme); în misa catolică este „nedospită” (azyme).

Credincioşii ortodocşi se împărtăşeşc atât cu „Trupul” cât şi cu „Sângele lui Hristos”, catolicii numai cu „pâinea”, ostia.

În ortodoxie nu există ordine monahale aşa cum există în Biserica catolică (iezuiţi, dominicani, benedictini, cistercieni, etc.). În ultima vreme, mulţi călugări catolici au abadonat cutumele lor tradiţionale.

Clerul ortodox poartă barbă, clerul catolic în general este fără barbă.

Mai există multe alte deosebiri, adesea produsul culturii. De asemenea, este demn de menţionat că multe din aceste deosebiri, fie profunde sau nu, nu se aplică în situaţia religioasă contemporană. Ecumenismul a produs multă confuzie, astfel încât nu este uşor să spunem cu exactitate ce cred catolicii, în vreme ce aşa zişii ortodocşi au abandonat învăţătura tradiţională a Bisericii.