95. Smerita cugetare este un lucru greu de castigat. Cu cat este mai mare, cu atat se cer mai multe stradanii pentru castigarea ei.
Ea se iveste in cei partasi de sfanta cunostinta in doua cazuri si chipuri: cand luptatorul pentru evlavie se afla inca in mijlocul drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se ingrijesc de dreptate, sau a gandurilor rele; apoi, cand mintea este luminata de harul dumnezeiesc intru simtire si siguranta multa, sufletul capata smerita cugetare ca pe o insusire fireasca, intrucat, fiind plin de bunatate dumnezeiasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta, ci se socoteste pe sine mai smerit decat toti, in urma impartasirii de bunavointa dumnezeiasca.
Cel dintai fel de smerita cugetare cuprinde de multe ori intristare si descurajare, pe cand cel de-al doilea fel cuprinde bucurie impreunata cu o sfiala plina de intelepciune.
Cea dintai smerita cugetare se intristeaza uneori cand e lipsita de fericirile pamantesti, pe cand cea de a doua, chiar daca i s-ar oferi toate imparatiile pamantului, nu se impresioneaza si nu este atinsa de sagetile cumplite ale pacatului. Ca fiind cu totul duhovniceasca, nu mai cunoaste de loc slava trupeasca.
Insa, tot cel ce se nevoieste a trebuit sa treaca prin cea dintai, ca sa ajunga la cea de a doua. Ca daca nu ne-ar inmuia harul, aducand asupra noastra patimirile povatuitoare, ca sa curete vointa noastra, nu ne-ar darui noua stralucirea smereniei de pe urma.