Asemenea carti erau acum in adevar de nevoie pentru ortodoxie. In adevar, la 1696 Ardealul, unde era Mitropolit romanesc, de la 1692 (Decembre), Teofil, care primise din partea guvernatorului calvin al Ardealului, Gheorghe Banffy, conditiile obisnuite, trecuse in stapanirea formala a Imparatului – ultimul "Craiu", al doilea Apaffy, parasindu-si drepturile, pe care nu putea sa le mai mentina -, si, inca de la 1692, 23 August, Imparatul daduse de veste ca preotii rasariteni cari vreau sa scape de toate greutatile, sa nu mai plateasca adeca datoria de iobagi catre domnii de pamant si sa culeaga in schimb dijma de la credinciosii lor, n’au decat sa treaca prin Unire la Biserica apuseana, de care se tine si Maria Sa, stapanul cel nou al terii. Cand ne gandim la cate umilinti era supus un biet preot roman, chiar daca dregatorii observau fata de dansul hotararea craiasca de a nu se supune la niciun fel de dijma preotimea noastra, cand ne gandim ca, in locul veniturilor de care se bucura pastorul sas ori maghiar, el avea drept doar, dupa ultimele masuri, lute prin 1688, la o claie de grau si una de ovas, un cas de Sampietru, sau doi potori in schimb, la o zi de coasa si una de secere pe an, afara de cei doisprezece bani si botezului si tot atata pentru cununie, vom intelege cat de ademenitoare era ispita ce se intindea bietilor oameni satui de nacazuri, cari n’aveau macar in sufletul lor intunecat convingerea de adevar, simtul de inalta chemare care intaresc pentru o lupta cat de grea.

Nici episcopul Teofil, un nemes din Tius, care se chemase pana atunci Toma Szeremi si era aplecat catre datinile ca si catre limba colegilor sai nobili, dintre Unguri,- biata unealta a Calvinilor cari-i intariau in scris numirile de protopopi,- nu era in stare sa duca o lupta pentru credinta, si stim sigur ca inca din 1697 el intrase in legaturi cu Iesuitul Baranyi, care-l indemna sa prinda cu amandoua mainile un prilej care nu se va mai intoarce. O noua editie a Catehismului lui Canisius, nu pentru popor, ci pentru preoti, carte tiparita cu litere cirilice si orografie obisnuita, aparea, la Sambata-Mare (Tyrnau), centru scolar al Iesuitilor la hotarele Ardealului, in 1696.

Sa amintim ca in Principate chiar, de curand, Armenii din Moldova, castigati de un misionar din neamul lor, Axentie sau Oxintie Vizirescu, parasisera Moldova pentru ca, supt acest nou episcop unit, sa traiasca, primind dogma romana, in Statele imparatesti, care li se deschideau primitoare. Cei ramasi in Botosani, Iasi si Roman intemeiau la 1690 o "fratie a tinerilor" pe care o puneau supt scutul Papei intaiu, al catolicosului in al doilea rand, iar, in al treilea, supt al "locotenentului de episcop al eparhiei Sucevei", al "sfintelor schituri din Suceava, inchinate sfantului Axintie" – Zamca, veche biserica moldoveneasca trecuta la Armeni si intarita militareste, indata, la 1691, de regele Sobieski, si metocul Hagigadar -, Hagi-Koh-Varzares Mandrul", episcop al lor si inainte de Unire, inca de pe la 1677. Episcopia insa fusese asezata acum pe pamantul Imparatului, la Gherla, care fu de atunci un targ armenesc si un focar de propaganda intre Armenii ramasi in legea veche.

La inceputul anului 1697, in Februar, Ardelenii ajunsera la o hotarare cu privire la propunerile, pline de fagaduieli si de ingaduinta, de prietenie si de crutare, pe care le faceau catolicii, arhiepiscopul primat al Ungariei insusi, cardinalul Kollonics, prin acel Iesuit Barany, negociatorul nelipsit al Unirii. Se tinu la Balgrad un sinod ca acelea obisnuite,- si pentru judecati,- fiind de fata mai toti protopopii si foarte multi dintre preoti. Vladica Teofil, bucuros sa scape de jugul calvinesc, vorbi, aratand cate a patimit pana atunci biata Biserica romaneasca de la stapanitorii terii: intemnitari si batai ale Mitropolitilor, ca in casul lui Sava, control apasator si jignitor al tuturor actelor acestora, visitari in sila de catre oamenii superintendentului, cari se uitau sa vada si ce fierbe in oala teranul in zi de post, batjocura portului si a icoanelor, raspandirea de carti pierzatoare de suflet, calcarea privilegiilor care dadeau preotimii scutire de dijma. Acuma clerul romanesc se poate intoarce la vechile-i datine, pe care Imparatul – caci de el, si nu de prelatii catolici ai Ungariei, era vorba,- le recunoaste pe toate, ceraand ca Romanii sa se uneasca doar cu dansul in ceia ce priveste numai patru puncte de credintaa: sa primeasca primatul Papei, intrebuintarea painii nedospite, azimei, in cuminecatura, Purgatoriul in care se limpezesc sufletele si purcederea Duhului Sfant, nu numai de la Tatal, ci si de la Fiul.

Era putin, pe langa ce se impusese pana atunci. Romanii, terani, mireni din orase, preoti, protopopi si Vladici, tineau mai mult la icoane decat la Patriarhul din Tarigrad, pe care nu-l vazusera niciodata, si nici n’avusera prilej sa auda macar de dansul; pastrarea posturilor era pentru dansii mai mare lucru decat judecate asupra puterii Papei sau soarta sufletelelor pana ajung in Raiu ori in Iad, unde e tot temeiul, si tipicul de slujba, obiceiurile le inmormantari, la botezuri si nunti, aveau mai mult pret pentru ei decat felul de purcedere al celui de-al treilea ipostas al Treimii de o fiinta si nedespartite, si cine fagaduia sa li pastreze ritul intreg, sa-i osebeasca oriunde de latini, in cari vedeau si acuma niste papistasi primejdiosi, sa lase in putere tot pravila si canoanele, si nu cine stie ce drept nou latin, putea cere multe, mai ales cand fagaduia sa inlature crudul regim din "Compactate" si "Aprobate", care facea din Romani un "neam tolerat", si nu "adevarati fii ai patriei". Siguri ca in sfarsit vor putea trai si ei ca oamenii, preoti mari si mici din adunare iscalira si pecetluira deci cu cea mai mare bucurie, facand Imparatului pentru atata bine un mic hatar, fie si in patru puncte; dar, fiind oameni patiti, ei insemnara deslusit ca Maria Sa li va da scutiri si venituri pentru clerici, slujbe pentru mireni, primirea in scoli pentru copiii Romanilor.

La 21 Mart, actul solemn se punea in scris, iar la 10 Iunie spre mai multa incredintare, se adaugiau si iscaliturile. Teofil, dand aceasta stire tot la 21 Mart, adaugia doar sau lasa pe Baranyi sa adauge ca se primesc "mai ales" cele patru puncte, cerandu-se cu acest prilej ca orice paroh sa-si aiba biserica, si aceasta pamantul ei, eclejia, si ca preotii sa atarne numai si numai de Vladica, iar nu si de mireni. La 23 August 1697 sa hotaria la Viena, ca preotii romani se vor bucura de drepturile religiei catolice la care se vor alipi.

Astfel se "intoarse" Biserica Romanilor din Ardeal la legea catolica. Dar schimbarea se facu in tacere, fara sa rasbata ceva la urechile Domnului muntean si ale Mitropolitului lui. Din aceasta parte nu veni deci nicio protestare, de si Teodosie se intitula, cu gandul la Ardeleni, "exarh laturilor", nu totdeauna "plaiurilor", si Patriarhul Dosoftei, in Prefata la Biblia din 1688, punea supt inraurirea bisericeasca a ierarhiei muntene pe "Rumani, Moldovani si Ungro-Vlahi", supt care nume se cuprind fireste locuitorii romani de dincolo de munte.

"Unirea" Romanilor de supt Coroanaa Ungariei era sa ieie insa peste putin forme mai hotarate si un caracter public care nu puteau sa lase nesimtitoare Biserica ortodoxa a Romanilor din principatul muntean, care ajunsese si ocrotitoarea, epitroapa vietii bisericesti a fratilor de peste munti.

Lupta intre Unire si dusmanii Unirii incepea, interesand si amestecand in valmasagul ei, mai mult ori mai putin, pe toti Romanii, din intreaga intindere a Romanimii.

Teofil fusese totusi incepatorul, si hotararea soborului lui e cel d’intaiu semn al sfasierii unitatii romanesti in forma bisericeasca,- singura cu putinta,- prin care se statornicia, ca urmare fireasca, unitatea culturii, stransa inca in jurul Bisericii nationale.