Dosoftei se lauda ca lucrarile sale bisericesti, in care nu mai era nimic exclusiv slavon, sant facute dupa tipicul Sfantului Munte si al "Marii Biserici". Cartile muntene au toate, in titluri si in prefete, insemnarea ca sant scoase "pre izvod grecescu"- Liturghia -, "precum umbla [cartea] cea ellineasca" – Evanghelia -, "dupa oranduiala si urmarea grecescului tipic", "dupa adavaratu izvodu grecescu" – Apostolul; Biblia se da la tipar numai cu "voie de la sfanta si muma noastra Beseareca cea Mare". Cum se vede, elenismul bisericesc ne cucerise intaiu, supt Ieremia si Nichifor dascalul, prin ierarhie, apoi, pe vremea lui Teofan, prin canoane si, in acelasi timp, prin tot mai desele inchinari de manastiri, iar acum, la noi ca si la Moscova, el lupta pentru inlaturarea totala a slavonismului si intemeierea prin noul biglotism romano-elin a unei noua inrauriri grecesti in literatura si slujba bisericeasca. Reforma canoanelor de Mihnea si Mihail Radu, care discuta inovatiile sale cu Patriarhul din Constantinopol, sant redactate in greceste si in ele Biserica noastra apare ca si in pretentiile aceluiasi Scaun patriarhal la restabilirea lui Teodosie, ca o anexa a Ecumenicului, ceia ce nu fusese niciodata.

Intru aceasta, a avut insa cel mai mare rol Dosoftei Patriarhul, "tizul" Mitropolitului Dosoftei. Mult timp din anii cati a fost Patriarh al Ierusalimului, l-a petrecut el in Tara-Romaneasca sau in Moldova. Era la Bucuresti in Februar 1670, la Buzau, Focsani, Iasi in Maiu urmator; din Constantinopol, unde plecase, el veni in Tara-Romaneasca’n toiul iernii anului urmator. Drumul de la Bucuresti la Iasi il facea in Maiu-Iunie 1673; in 1674 il gasim si prin Banat, la Becicherec, de unde merge la Belgrad. In Decembre 1677 trecea Dunarea spre Capitala munteana, resedinta a lui Duca-Voda. In al doilea an de Domnie al lui Serban-Voda, Patriarhul isi facea obisnuita calatorie la noi in Maiu 1680. Apoi veni numai dupa sese ani, in April 1686, pentru amandoua terile. In Iunie 1693 el vindeaa drepturile Scaunului sau, asupra manastioarei saracite de la Polovraci, printr'’n act scris romaneste, cu singura intitulare greceasca.

"Vazand pe Moldoveni ca au tipografie", scrie el, "iar Grecii nu, muriam de nacaz". Plati in 1680 lui Mitrofan sa-i faca una, si acesta, calugar harnic, care stia si elineste, se prinse. Litera costa o suta de lei numai, si la 1682 putea sa apara cea d’intaiu lucrare a lui Dosoftei.

Acesta voia sa lumineze Rasaritul de limba greceasca asupra ortodoxiei, sa lamureasca nesigurantele, sa inlature indoielile, sa raspinga orice amestec de eresie. Avea in vedere pe calvini, dar, mai mult decat pe dansii, pe catolici, pe cari Sobieski, marele rege polon, si inraurirea francesa in Orient ii sprijiniau din rasputeri. In 1684 fratii Lichudis discutau la Liov cu Iesuitii, de fata fiind si Domnul prins al Moldovei, Duca-Voda, si credeau ca i-au invins, dar ii gasira si la Moscova, unde ambasadorul austriac se lauda ca li-a capatat voia de a locui statornic. Simion Polotchi si Simion Medvedev aparau prin graiu si prin scris parerile Latinilor. Un Iesuit, Mihail Iacovevici, crezu chiar sa poata capata Scaunul patriarhal al Moscovei dupa moartea lui Ioachim. Mitropolitul Ghedeon al Chievului era socotit ca sovaielnic in ortodoxie. Pana la sinodul de afurisire din 1690 primejdia catolicismului se pastra inca in Statele Tarului. Izbanzile Polonilor in partile Moldovei, ale Imperialilor in Banat, in Ardeal, in Tara-Romaneasca pareau sa li pregateasca terenul; planurile ortodoxe, national-sarbesti ale lui Gheorghe Brancovici fure curmate prin intemnitarea lui.

Dosoftei prevazu razboiul si are meritul de a-si fi gatit cel d’intaiu armele.

Si in Principate situatia catolicismului, despre care, o bucata de vreme, nu se poate spune nimic decat sa se inscrie episcopii in partibus ai Moldovei, era mai prielnica, si aceasta mai ales in Moldova. In aceasta tara, care se chema ca atarna, in ceia ce priveste poporatia sa latina, de episcopii poloni, pe care nu-i putura inlocui, cum voiau la 1631-3 – lupte intre Baptist Zamoyski, de o parte, si de alta, un della Fratta, un Paolo Bonnicio -, Franciscanii conventuali, Vasile Lupu incerca sa puie un episcop grec unit, si ceru pentru acesta de la Papa, cu staruinti si din partea Imparatului, pe Iacint Makripodari. Nu-l capata insa, si, cu tot protestul lui Gheorghe-Voda Stefan, la moartea, in 1649, a vicariului Bandini, inlocuit printr’un Polon, care pleaca apoi cu mitra, ca nu e dispus a primi pe acest intrus si ca el are dreptul de a numi pe cine vrea, Polonii au si mai departe cu numele pastoria Modovei catolice: un Kurski, represintat la 1660 de Italianul Gabriele Tommasi, un Rudzinski, de la 1665 inainte, un Goracki, numit in 1678, un Dluski, care-si capata diploma de numire la 1681. Pe vremea acestor episcopi de Bacau, cari nici nu trec granita terii, visiteaza satele, si mai ales micile colonii catolice din orase, misionari cunoscuti, cari lasa descrieri de calatorie interesante, in lipsa de alt folos: Bandini, Petru Parcevich, recomandat de Stefan-Voda Petriceicu la 12 Mart 1673 -, cel d’intaiu supt Vasile Lupu inca, iar celalt, la 1673 arhiepiscop de Marcianopol, supt Stefan Petriceicu, care scrie si la Genova dupa ajutor impotriva Turcilor si se indreapta catre Papa, cerand sa se faca din nou bisericile catolice daramate. Pe aceiasi vreme Matei Basarab cerea, la 1650, sa se dea un bun pastor bisericii Baratilor din Targovistea sa, si i se trimetea, in Februar al anului urmator, Conventualul Bonaventura de Campofranco; Papa numia tot odata, dupa staruintele acestui Domn, care avea multe legaturi ascunse cu crestinii din Balcani, pe Francisc Soimirovich, alt Franciscan, la episcopia de Prizren si expedia la Curtea munteana ca plenipotentiar al sau pe arhiepiscopul de Sofia, din acelasi Ordin. Arhiepiscopului i se datori intoarcerea catolicilor din Campulung, trecuti la luteranism inca de mult, la legea lor cea veche.

Multi Domni, din interes politic, se arata prielnici asa de mult, incat fac si profesii de credinta in sens catolic. In pribegia sa, Gheorghe Stefan declara ca a recunoscut adevarul dogmei romane si, inainte de aceasta aparenta schimbare de lege, ciudatul aventurier Mihnea, care-si zicea Mihai-Voda si ravnia la gloria Viteazului cu acest nume, avand nevoie de sprijin imparatesc si de adapost in partile apusene, daca vitejia nu l-ar duce la bun capat, trimese la 1658, toamna, pe un calugar franciscan, "confidentul sau", Grigore din Chiprovaci, pentru ca sa arate ce veneratie deosrbita pastreaza el Scaunului Apostolic. Cu acest prilej si Mitropolitul Ignatie fu pus sa scrie catre "fratele" sau din Roma ca e "unit", impreuna cu tot clerul sau, si ca doreste ca episcop latin pe Gabriel Tommasi, sfatuitorul de toate zilele al Domnului sau. Mihnea facuse din nou Baratia targovisteana, ii daruise a doua oara mosiile de odinioara si avea pe langa dansul pe arhiepiscopul de Sofia, Petru.

Turcii, cari pusera capat acestei Domnii a rascoalei, arsera manastirea catolica din vechea Capitala a terii, dar Radu Leon lua asupra-si s’o faca la loc, in 1664. Pe vremea lui, Conventualii fura scosi prin decisia romana din Mart 1665, si Targovistea, Campulungul, ca si alte centre catolice muntene, fura unite cu provincia Observantilor din Bulgaria, cu arhiepiscopatul de Sofia, mutat de la un timp la Nicopol. Pripeag prin Apus, Grigore-Voda Ghica, ale carui sperante erau puse in Germanii cari se aflau in razboiu cu Turcii si visau cuceriri, facu din Viena, unde se adapostia la 10 April 1667, juramant de credinta catolicismului, in manile nunciului Spinola, care se lauda ca a putut cuceri acest sflet viclean. O astfel de declaratie ii venia cu atat mai usoara, cu cat el era fiul unei Levantine catolice si fusese nascut in Pera. Cand, la 1671, intelegandu-se cu prietenii din Constantinopol, porni prin Italia intr’acolo, el se scusa ca n’a putut sa-si faca datoria de pelerinagiu la Loreto si Roma chiar. Isi botezase catolic un fiu nascut la Viena din casatoria lui cu Doamna Maria Sturza, si-l numise Leopold in hatarul Imparatului. Dar catolicii nu se resimtira de loc de Domnia lui a doua, inceputa la 1675, decat doar prin aceia ca incepura, nu fara greutati, a-si face o bisericuta la Bucuresti.

Un calugar catolic, tovarasul lui Antide Dunod, asigura ca Serban Cantacuzino cel "tiran", "crud", "lacom", "sangeros", "inselator", e "cel mai rau dusman al catolicilor si un adevarat Aman"; el citeaza si faptul batjocurii savarsite asupra lui Andrei, judet de Campulung, care, nevroind sa treaca la legea terii, pe care o declara "arama si plumb" fata de "aurul" latin, ar fi fost ras "ca Papa",- "lasandu-i-se numai la barbie un varf ca o coada de randunica" – si batut pe uliti. Dar el respecta credinta negustorilor bulgari catolici din Chiprovaci (Ciporovci) si Copelova (Copelovci). Si, ceia ce hotaraste mai mult, un al doilea misionar catolic, Giovanni-Battista del Monte, care spune insusi ca a stat douazeci si doi de ani prin partile noastre, nu pomeneste nimic de prigonirile lui Serban, ba asigura chiar ca doi din fratii sai, Constantin si Matei, care va fi stat deci si el un timp la studii in Italia,- "amandoi oameni invatati si buni filosofi si binevoitori fata de ritul latin" -, ar fi chiar "Greci uniti"; unul din ei, Constantin Stolnicul, primia, de altminterea, la 1696, dedicatia cartii lui Nicolae Comnem Papadopulo din Padova, Praenotationes mystagogicae ex iure canonico, in care se cauta a se dovedi unitatea dreptului grec si latin, carte pe care cardinalul Kollonics o da ca indreptariu unitilor din Ardeal. Cronica Baratiei din Targoviste vorbeste de "foarte multe averi" ce s’ar fi dat de Serban bisericii, pe care ar fi voit chiar s’o faca din nou. Del Monte, Dunod, arhiepiscopul de Nicopol chiar, Antonio Stefani, fura intrebuintati adese ori in negocierile Domnului cu Imperialii. Catolicii, privind cu bucurie la inaintarea ostilor imparatesti, cereau numirea unui vicariu pentru Tara-Romaneasca, ba chiar alegerea dregatorilor celor mari, in noua alcatuire a terii, dintre credinciosii Bisericii apusene. Sa nu uitam publicarea de vicariul pentru Moldova, Vito Piluzio, in Roma, la 1677, a unui catehism latin in romaneste, al doilea dupa catehismul pe care-l talmacise Gheorghe Buitul, Banatean de la inceputul veacului, tiparindu-l la 1636, Catehism Mare dupa Canisius.

Astfel din toate punctele de vedere o actiune a Patriarhului de Ierusalim, prin traditie represintant al ortodoxiei celei mai curate in partile slavone si romanesti, se impunea.

Cea d’intaiu lucrare pe care o dadu la Iasi Mitrofan, fu raspunsul lui Nectarie, inaintasul lui Dosoftei ca Patriarh de Ierusalim, la argumentele aduse de "fratii" din orasul sfant, pentru Primatul Papei. Aceasta scurta άντίξρήσις din1682 era foarte potrivita pentru a deschide focul. Indata, Patriarhul trimise, din Adrianopol, unde se gasia in trecere, un manuscript al vestitei lucrari de lamurire a credintii pe care o daduse in vremurile bizantine Mitropolitul de Salonic Simion; supravegherea tiparului o avu, data aceasta, in raport cu insemnatatea lucrarii, un Ioan Molybdos din Perint sau Heracleia, care nu era vre-un arhiereu, ci un medic mai pe urma in serviciul lui Constantin-Voda Brancoveanu si ajuns numai dupa catva timp Mitropolit al Silistrei, supt numele de Ioan Comnenul. Cartea iesi la 1683, si in 1686 se trimetea un exemplar la Moscova pentru ca fratii Lichudis sa dea o editie slavona, impotriva Iesuitilor, cu cari aveau de lucru.

In curand Dosoftei isi stramuta tiparul grecesc in "tipografia domneasca" din Bucuresti. Cu gandul la Serban-Voda publicase el la 1685 slujba greceasca a Sf. Sergiu si Bacchus, al caror hram il purta, pe langa al Maicii Domnului, manastirea cea noua inceputa la 1679 de acest Domn in mijlocul padurilor de la Cotroceni, manastire pentru care se adusera de la inceput, dupa intelegerea cu trimesii obstii atonice, Natanail de la "Lavra imparateasca" si Paisie de la Ivir, calugari greci supt un egumen de acelasi neam, Partenie, un Ivirean asezat mai de mult in tara, si poate chiar acel care aduse la Athos vestea placuta a zidirii noului metoh romanesc.

Daca, in Moldova, vegeta scoala elineasca din Sf. Sava, dupa moartea la Iasi a lui Nicolae Kerameus, ingropat in Cetatuia, daca in aceasta tara cresterea copiilor lui Duca-Voda era incredintata lui Molibdos Comnenul, lui Spandoni, "folosof peripatetic", si lui Azarie Tzigala din Santorin, care trecu apoi ca dikaiophylax al "Bisericii celei Mari" si "dascal de stiinti" in scoala din Constantinopol, apoi daca, pentr invatatura iubitorului de carte fiu al necarturarului Constantin-Voda Cantemir, s’a adus alt "filosof", Ieremia Kakavelas, Curtea din Bucuresti statea cu mult mai presus in ceia ce priveste sprijinirea clerului grec, pastrator al celei mai sigure ortodoxii, si a dascalilor greci, a caror "filosofie" se implticia in chip firesc cu teologia ceruta acum de la orice crestin cu o cultura mai inalta. Si Patriarhul de Constantinopol Dionisie Seroglanul, dupa ce fu scos din Scaun, afla catva timp buna primire la Bucuresti. La Serban-Voda alergara Mitropolitul de Adrianopol (1682), al Sofiei, Auxentie, al Silistrei, Ghenadie, al Nisei Ghermano, unii mazili, altii porniti in calatorie de intremare baneasca. Ioan Cariofil, unul din fruntasii Grecilor si Logofat al Patriarhiei constantinopolitane, se afla in Bucuresti la 1679. O scoala de elineste fu asezata la Sf. Sava, in care banuim inca un metoh al Ierusalimului, ca si manastirea cu acelasi nume din Iasi; aici stiu Domnul muntean, prin larga sa darnicie, sa atraga pe Sebastos Kymenites Trapenzuntinul, care a scris un Calendariu bisericesc si critica neantelegerilor dintre Biserica Rasaritului si a Apusului. Serban-Voda cheltuia pentru tiparirea Noului Testament la Venetia, si tot cu banii lui iesia povestea, fireste moralisatoare in sens bisericesc a Evreicei Marcada.

Moartea lui Serban-Voda, in toamna anului 1688, impiedica mutarea tipografiei la Bucuresti. Supt Brancoveanu insa, ea lucreaza aici, pentru binele intregii ortodoxii in limba celei mai curate si mai vechi datine.

La 1690, trei ani dupa intrarea Ardealului in stapanirea de fapt a Imperialilor,- Iesuitii se apropiau altfel de hotar -, se tiparia la Bucuresti, "pentru a se imparti in dar ortodocsilor", scris de unul care statuse in mijlocul catolicilor din Ierusalim, Maxim Peloponesianul, ucenic al lui Pigas. Urmeaza indata, in acelasi an inca, o alta carte, aceasta impotriva calvinilor, raspingerea de catre Meletie Sirigul a ideilor cuprinse in Marturisirea lui Chiril Lukaris. Se adauge si un Manual scris la 1672 de Dosoftei insusi, "impotriva vatamarii de suflet calvinesti"; notariul Marii Biserici, Mihail Macri din Ianina, vine chiar el pentru a ingriji de indreptari, iar Mitrofan de Husi, inca de pe la 1687 fugar in Tara-Romaneasca, poate in urma prigonirilor pricinuite de campania lui Sobieski in Moldova, avu tiparul insusi. Cartea fusese trimeasa in Ardeal la 1680, ca sa ajute pe ortodocsi a raspunde calvinilor: ea a fost data prin urmare in mainile episcopului Iosif, care nu s’a folosit tocmai mult de dansa, si unii boieri romani aratasera, inca de pe vremea lui Serban-Voda, intentia de a o talmaci, pentru aceiasi aparare a ortodoxiei impotriva atacurilor calvinesti. Alta carte nu se mai "batu in tipariu", si iarasi Iasul ajunse locul de unde se raspandira carti de invatatura asupra intregului Rasarit.

In adevar, domnul de pana atunci al Moldovei, batranul Cantemir, care n’avea bani pentru tipografi, talmacitori si tot felul de "dascali" si care nu stia sa stranga macar in jurul sau pe arhiereii greci, muri, in Mart 1693, si, dupa cele cateva saptamani de stapanire a invatatului Voevod Dumitrascu Cantemir, ales de tara si uns de Patriarhul Alexandriei, Gherasim, puterea o capata la Poarta Constantin, fiul lui Duca-Voda, ctitorul tipografiei moldovenesti. Cu Brancoveanu, Patriarhul nu se mai afla in aceleasi legaturi ca odinioara, de cand acesta primise si ocrotise la el pe Ioan Cariofil, ala carui pareri "libere" cu privire la "presenta reala" in Euharistie, imprimutate de la dascalul sau Teofil Korydalleus, fusesera osandite de un sinod costantinopolitan, adunat la 1691, "cu cheltuiala si prin ingrijirea" lui Dosoftei, si mantuit cu un mare scandal, Patriarhul rupand in bucati carticica lui Cariofil, iar Alexandru Mavrocordat, Talmaciul-cel-Mare al Portii, luandu-l chiar la bataie. Domnul muntean, asa de mult laudat pana atunci, trebui sa auda din gura aceluia pe care de atatea ori il daaruise cu pomeni imbelsugate, aceste cuvinte tari: "Legile lui Dumnezeu nu s’au dat pe muntii Terii-Romanesti, nici de Domnii Terii-Romanesti, ci in Constantinopol si de catre Imparati si sinoade; daca are deci ceva de spus Cariofil, sa mergem aolalta la Constantinopol si sa vorbeasca". La Iasi, unde tanarul Duca luase insa, in Novembre 1693, pe Maria, fiica Brancoveanului, facu sa apara Dosoftei un "Manual" impotriva lui Cariofil, pe care i-l lucra, in Iunie 1694, un nou tipograf de greceste, altfel necunoscut, Dumitru Padure. Cu acesta carte de 108 pagini iesi si un opuscul, cuprinzand Cuvantarea lui Ioan Eugenikos impotriva Sinodului de Unire cu Roma, tinut la Florenta, sinod la care si Ioan luase parte.

Timp de vre-o doi ani de zile, din 1692 pana in Februar din anul 1694, lucra Padure acum la o intinsa carte de combatere a vestitului Leon Allatius, promotor al catolicismului intre Greci si dascal al lui Ligaridis, care intr’o scriere despre Purcederea Sf. Duh atacase pe Greci. Cartea schimbarii, cuprinde lucrari, mai vechi sau mai noua, ale unui numar de teologi ortodocsi, ca acel Ioan Eugenikos, din veacul al XV-lea, Gheorghe Koressi, Macarie Macri, Teodor Agallianos, polemist din aceiasi vreme cu Ioan si Macarie, ca Matei Vlastaris, din veacul al XIV-lea, cunoscut prin culegerea-i de Canoane, si apoi hotararile a doua adunari constantinopolitane, tinute in Sf. Sofia. Ele privesc prin urmare Sinodul de Unire din 1439 si arata in ce chip au fost combatute si inlaturate hotararile lui de teologii si arhiereii dtransi in sinoade ai Bisericii rasaritene din veacul al XV-lea.

O a doua carte din acest ciclu de lucrari grecesti, lamuritoare ale ortodoxiei, apare la 1698, "Cartea Dragostei", supt ingrijirea lui Kakavelas si cu lucrul tipografic al unui calugar Dionisie, care nu stia greceste. In ea se dau scrieri de-ale Patriarhului constantinopolitan Filotei, din veacul al XV-lea, hotarari sinodale, scrisori de Imparati si de Patriarhi, note polemice impotriva unor lucrari de polemica, tratate de-ale lui Marcu Eugenikos, dusmanul Unirii mai noua a Latinilor, proclamata la Florenta. Scrisori de-ale lui Fotie, incepatorul "Schismei" pentru catolici, desbateri sinodale supt presidentia lui, scrieri de-ale lui Nicolae Kerameus, profesor la Iasi (†1672), si ale lui Meletie Pigas, lamuriri ale lui Dosoftei insusi fac impreuna "Cartea bucuriei", a triumfului, adeca, publicata la 1705, in Ramnic, dupa impacarea cu Brancoveanu. Dosoftei voia sa incheie aceasta intinsa compilatie polemica printr’o Istorie a patriarhilor din Ierusalim, ca statornici marturisitori si aparatori ai ortodoxiei, care aparu insa numai dupa moartea lui, prin ingrijirile nepotului Hrisant.