Pe atunci era atotputernica inraurirea lui Dosoftei al Ierusalimului, care numai cu ajutorul lui Serban Cantacuzino izbutise a resolvi la Poarta in sensul dorit de el vechea chestie a "manastirilor inchinate" catre Ierusalim si care capatase de curand, de la Stefan Petriceicu, Domnul Moldovei, inchinarea catre Sfantul Mormant a Trei Ierarhilor, o intarire a inchinarii facute de insusi ctitorul, Vasile-Voda. Grecii nu erau priviti cu ochi rai ca pe vremea lui Radu Leon, cand interesul politic al unui puternic partid cerea aceasta,ci, din potriva, se urcau lesne la locurile d’intaiu, in care se puteau aseza fara grija. Astfel Grecul Ioasaf, fost episcop de Lacedemona, fusese ales de soborul romanesc din Bucuresti, care, dupa conceptia curenta atunci, se gandia mai mult la ortodoxie de cat la neam. El facuse juramantul formal de ortodoxie neprihanita.

Iosaf trecu in Ardeal ca un rasplatitor si pedepsitor, simtind in el toata caldura unui inviersunat aparator al ierarhiei statornicite, al neschimbatelor canoane. Scoaterea lui Sava Brancovici o marturisia fatis ca un abus, caci episcopul numai de Patriarhul sau drept-credincios se poate judeca, iar nici de cum de "Craiul" mirenilor,- si de popii lui unguri, eretici, inca mai putin. Sava trebuia sa faca apel la Constantinopol, de unde ar fi venit delegati patriarhali. Tiparirea de carti pentru slujba in sens calvin e un mare pacat, si el, Ioasaf nu se va face cu niciun pret vinovat de dansul, ci, ierarh ortodox, recunoscand insa, ca limba ingaduita in Biserica, limba poporului, "va talmaci si va da la lumina carti de credinta dreapta". Fara sa intrebe pe nimeni, cu puterea lui vladiceasca, netagaduita, el scoase pe protopopii calvinisanti din Armeniu, Sacadate, Mohu, Corabia si Daia. Era hotarat, cu puterea de la Patriarhul Dosoftei, a izgoni pe preotii insurati a doua oara.

Orice s’ar zice, din punctul de vedere national astazi, orice s’ar fi zis atunci din punct de vedere calvin, de protopopii din Vint, din Daia, din Balgrad, Inidora, Ilia, Tuscea si Romosel, represintantii legii reformate in mijlocul Romanilor, ba chiar de protopopul Staicu din Brasov, ori ce ar fi fost rugati sa adauge magistratii din Sas-Sebes despre nestiinta de romaneste a unui episcop care ar fi spus greceste si Tatal Nostru, Crezul, cele zece Porunci si ar fi predicat greceste de Pasti – si-l stim ca iscalia numai greceste -, oricat s-ar fi cartit impotriva celor din jurul lui, preoti si calugari rasariteni cu plete lungi, oricat ar fi fost invinuit ca a dat bani pentru Scaunul sau si ca a numit pentru dare de bani, - Ioasaf merita tot respectul pentru credinta, consecventa si curagiul sau. Ortodoxismul militant intrase in Ioasaf, zis Acachie, in Ardealul deprins cu toate uneltirile religioase impuse de Guvern, cu toate prefacatoriile si imbrobodirile. Cand i se ceru socoteala de un sinod chemat pentru a-l izgoni, nu voi sa recunoasca forul inaintea caruia, el, episcop, fusese admis; cerand sa-l asculte Craiul insusi, fara a spune o vorba de indreptatire, se lasa despoiat de mitra si carja de catre aceia cari nu i se puteau infatisa altfel decat ca niste barbari si eretici, prigonitori ai Bisericii celei adevarate (12-14 Iulie 1672).

Iosaf pleca spre o manastire de odihna, incredintat – si pe deplina dreptate – ca si-a facut datoria intreaga. Mitropolitul Teodosie, din partea lui, bine sfatuit si energic indemnat de Patriarhul Ierusalimului, nu era om care sa faca pe voia lui Apaffy, lasand a se izgoni episcopul pe care-l alesese si-l sfintise dupa canoane si trimetand apoi dupa porunca un altul sau alegand si sfintind pe acela care i-ar fi fost trimes de dincolo, de catre soborul de alegere si de catre "Craiul" stapanitor si in Biserica Romanilor. Daca superintendentul Tophaeus isi avuse rasbunarea, Teodosie lasa, in schimb, mai multi ani de zile Ardealul fara pastor, odata ce nu-i folosise instiintarea pe care o daduse la 1680. Ba inca se facu drum intr’acolo, la 1683, fratilor Lichudis, pe cari Dosoftei de Ierusalim ii trimesese in Moscovia pentru a intemeia acolo o Academie; ei petrecura o bucata de vreme in Tara-Romaneasca, bine primiti de Serban Cantacuzino, si de aici trecura in Ardeal, unde statura vre’o trei luni, cercetand cu deosebiti teologi despre deosebitele intrebari teologice si despre Purcederea Sfantului Duh.

Ioan din Vint avu in acest rastimp conducerea, in cel mai raspicat sens calvin si in cel mai josnic servilism guvernamental, a Mitropoliei neocupate. Despre inaltimea lui de conceptie ajunge marturisirea facuta la sinodul din 1682 ca principele, "Craiul", are toate drepturile asupra tuturor bisericilor din tara, pentru ca lui si Imparatului turcesc, iar nu Patriarhului, ii plateste lumea birul. Asezandu-se la Sas-Sebes – nu in Balgrad, - el incepu si lucrul de tipar pe care-l doriau stapanii sai: o culegere de predici la morti, culeasa din carti unguresti, Sicriul de aur (1683), si o carticica de morala calvina, un fel de catehism poporal, Cararea pre scurt, au fost traduse de el in romaneste. In sfarsit acela care la orice prilej se arata incunjurat de "toti protopopii si totu saborulu Rumanilor din Ardealu", tinu la 1684 si un sinod dupa normele prescrise de Tophaeus, patronul sau.

Numai cand Ioasaf muri, Biserica romaneasca de dincoace de munti, a principatului muntean, alese un inlocuitor al lui, pe un calugar de loc din Vestem, satul lui Teodosie, si pe unul care poarta caracteristicul nume de Sava, ca o amintire a Vladicai prigonit si intemnitat de Apaffy; el veni in Tara-Romaneasca, aducand cartile de slujba romanesti tiparite acolo, si pe care Domnul i le daduse cu mana lui. Ioan din Vint si ai lui frati, atatati de neimpacatul Tophaeus, nu-l vor fi primit, sau el va fi parasit iute, prin moarte sau prin retragere, rostul sau de Vladica.

Dar la 1-iu Iunie 1685 soli munteni de la Serban-Voda, care se incredintase ca Turcii nu vor sprijini pe Csáky, se aflau la Fagaras, si ei se invoiau a parasi causa acestui "vanzator al Ardealului" si a incheia cea mai stransa legatura de aparare reciproca cu Apaffy. O urmare fu si aceia ca principele Ardealuli se intelese la alegerea in Mitropolia din Bucuresti si dupa normelevoite de Serban a unui nou Vladica ardelean. Se alese Varlaam, ucenic poate al Mitropolitului muntean cu acest nume, care pleca la 23 Decembre 1685 din Brasov, cu alaiu, pentru a capata puterea episcopala de la izvorul ei traditional si canonic. Avuse doi concurenti greci, pe egumenii de la Cotroceni si Radu-Voda; il sfintira Teodosie si Daniil, fostul episcop de Ardeal. E drept ca, la intarire, in ziua de 19April 1686, i se impusera conditiile stiute, dar nu si pe acelea care se adaugisera pe vremea lui Sava Brancovici. Si Varlaam tinu apoi soboare binecuvantate de noul superintendent, Stefan Horty, si el lasa pe Ioan din Vint si pe Gheirghe din Daia, indiscutabili calvini, sa lucreze cele d’intaiu carti de slujba romanesti, cu dogma "curata": un Ceaslovet din 1687, o Randuiala a diaconstvelor din acelasi an si, in 1689, un Molitvenic, pe langa opusculul Povestea la 40 de mucenici. Altfel bun gospodar, el facu daruri Bisericii din Balgrad, de mult lasata in parasire pe vremea certelor dintre episcopi si protopopi. Primia sa fie numai "Vladica" Romanilor, al caror "pispec" se intitula Horty, ca si, dupa dansul, Stefan Veszprémi.

Se gasise in sfarsit un om moale care stia sa impace ortodoxia din inima lui cu calvinismul scos la iveala in toate chipurile si Domnul muntean nu mai era aplecat sa se indusmaneasca pentru prefacatoriile lui Varlaam cu aliatul ce castigase in 1685.