IV.

Multe din manuscriptele pe care egumenul de la Pecersca apoi "Mitropolit de Chiev, Haliciu si toata Rusia", le intrebuinta pentru editiile sale, erau culese din terile noastre, care vor fi pierdut cu acest prilej o parte din bogatiile lor literare si artistice. Miron Barnovschi, o ruda a tanarului Mitropolit – el ii zice lui Ieremia-Voda "unchiu", asa incat ii venia var, primar sau al doilea, lui Petru -, ii trimese, pentru tiparirea Octoihului, la Liov, un manuscript moldovenesc, din Neamt, si cartea de cantari iesi in doua forme, un numar de exemplare avand, nu stema Mitropolitilor Chievului, ci aceia a Domnilor Moldovei. Acestea din urma se vandura deci in stapanirea lui Miron-Voda, care, sa mai fi ramas Domn al Moldovei, ar fi strans si mai mult legaturile bisericesti cu acest Chiev al reformei bisericesti, al invierii slavonismului, peste care pastoria acum, cu ingaduirea regelui Poloniei, o ruda asa de apropiata. Cand Moise-Voda, fratele lui Petru, capata Domnia in 1630, - o tine pana la 1631, intorcandu-se de la 1633 la 1634 -, in si mai mare numar vor fi intrat cartile din Rusia dincoace de Nistru.

Dar, cu toata aproprierea, cu toate legaturile de sange intre Mitropolitul rusesc si doi Domni ai Moldovei, in Tara-Romaneasca intaiu avu inraurire vazuta miscarea ce fusese inceputa de Teofan in sens "elino-rus" si urmata in sens "ruso-elin", fara a se inlatura atingerile cu civilisatia latina crutandu-se intru catva susceptibilitatile catolicismului si oficial, de Petru Movila.

Matei-Voda, om de tara, care voia sa vada tot oameni de tara in jurul lui, nu prigoni cu inviersunarea ce s’ar putea crede rosturile Grecilor la noi. Un Patriarh de Alexandria muri pe vremea lui in Tara-Romaneasca, la 1639, si anume Mitrofan Kritopulos, unul dintre cei mai invatati clerici greci din acest timp, un fost scolar de la Oxford, autorul unei "Marturisiri" de credinta, trebuitoare in acest timp cand calvinismul cotropitor ameninta vechiul Rasarit. La Margineni era ca egumen, cand manastirea fu facuta din nou de Constantin Cantacuzino si Dumitrascu Filipescu, un episcop Partenie, Grec fara indoiala, cu Scaunul episcopal prin vre-un Tinut rasaritean, in partibus. Va fi primit cu cinste pe Grecii cari mergeau la Moscova, de dorul pomenilor si de dragostea pentru cultura elenica, pentru ortodoxia curata: un Iosif dascalul, un arhimandrit Antim, un arhidiacon Neofit, un Teofan de Patras (1645), un arhimandrit Venedict, cari, ca sa ajunga la Tar si la noul lui Patriarh, trebuiau sa teaca neaparat prin Tara-Romaneasca si Moldova. Urmasul lui Teofan, noul Patriarh de Ierusalim, Paisie, isi facu la 1649 drumul pe la noi, la inceputul calatoriei sale triumfale prin Ucraina Cazacilor si Moscovia Tarului. Si un fost Patriarh de Constantinopol, Anastasie Patelaros, care merse la Moscova sa se inteleaga cu Patriarhul "iubitor de Greci" Nicon, facu Romanilor cinstea, mai mult sau mai putin costisitoare, de a petrece in mijlocul lor, la 1653; cu opt ani inainte, in Februar 1645, el era in Moldova de mai mult timp, gonit fiind de acasa de "creditorii agareni si jidovi": statu in adevar, la Galati, in manastirea Sf. Nicolae, de la 1642 la 1654, Predicatorul Curtii era pe vremea lui Matei, a simplului boier oltean fara invatatura si mandrie, insusi viitorul arhiepiscop de Gaza, Pantelimon, apoi Paisie Ligaridis, un Chiot care facuse studii bune la Roma, in scoala de convertire a Sfantului Atanasie, in care fu crescut cu cheltuiala vestitului Leon Allatius, si petrecuse multi ani in Rasarit ca misionariu secret al Unirii Grecilor cu Roma. In Tara-Romaneasca veni el numai in 1647, ajungand indata dascal, hierokyrix, adeca propoveduitor, "crainic" de cele sfinte, pana a nu pleca, impreuna cu Paisie, la Ierusalim, unde-si urma cariera. Matei plati si pentru scrierea de frumoase manuscripte grecesti care si azi amintesc Rasaritenilor numele lui. Daca el insusi nu mai inchina manastiri la Locurile Sfinte sau in alte parti grecesti, - margenindu-se numai a face daruri "si la Sfantul Ierusalim si la Sfantul Munte si intr’alte parti", - el nu opri pe boierii sai de a face inchinari: astfel vaduva lui Mihai Cotofeanu si fratele lui, Dumitrascu Spineanul, daruira Patriarhia din Ierusalim cu manastirea olteana Tantareni.

El primi deci cu placere la dansul pe Grecul Meletie, nascut in Macedonia, calugar la Atos, in manastirea Zografului, facuta de Stefan-cel-Mare, si care, de dragul mestesugului tipografiei, fusese si el la Chievul lui Petru Movila. Meletie fu numit de Matei, pentru buna sa randuiala calugareasca si cunostinta sa de elineste si slavoneste, egumen, "nastavnic" la manastirea Govorei, dar poate mai intaiu la aceia, abia mantuita din lucru, a Campulungului, de unde vedem apoi iscalind greceste si pecetluind slavoneste ravase romanesti catre Brasoveni, care par icoana culturala a timpului, pe un alt egumen grec, Melchisedec. Odata asezat in tara, Meletie sfatui pe Domn ca, pentru marirea lui, pentru binele ortodoxiei si pentru castigul Vistieriei domnesti chiar, sa inceapa a tipari carti bisericesti slavone pentru Peninsula Balcanica, in care produsele tipografiei lui Petru Movila puteau strabate numai cu greu.

Pe atunci tipografii de la Chiev aflasera urmatori si concurenti. Astfel la Liov si la manastirea Cutein se pornisera la lucru mesteri, cari dadura de la 1636 inainte carti de slujba, precum Antologhiul din Liov (1628), apoi Octoihul si Triodul, din 1640-42, sau carti de petrecere sufleteasca, cum e vestita poveste a lui Varlaam si Ioasaf (1637), lucrare a calugarilor din Cutein. Vanzarea cartilor bisericesti se facea rapede si bine, si unele din ele avura, cum s’a vazut, cate trei editii. Ideia lui Meletie, sprijinita, fara indoiala, si de fratele Doamnei, Camarasul Udriste, Iorest, Oreste sau Uriil, - in toate limbile pe care le stia -, care facuse studii in Rusia si stia desavarsit slavona cea mai inflorita, fu primita si i se dadu sarcina aducerii tipografilor si a "sriftului": prin tovarasul sau Nectarie din Pelagonia, calugar de la Campulung, stramuta astfel in manastirea lui pe Timotei Alexandrovici si Ivan Glebcovici, cei d’intaiu tipografi din aceasta noua epoca; ei capatara tain si se pornira la lucru in 1636, alegand o carte care nu mai aparuse pana atunci, Trebnicul. Cand aceasta fu ispravita, la 30 Iulie, cei doi Rusi, supt ingrijirea Grecului, incepura o Psaltire – din Psaltire iesisera numai doua editii rusesti; o a treia aparu insa indata, cat se lucra cea munteana, la Mohilau, unde se asezase o "sluga" a lui Petru Movila. Ea e din 1637, si in 1638 Stefan din Govora incepea lucrul la o a doua Psaltire, care trebuia sa cuprinda si un Sinaxariu. Schimbarea Mitropolitului aduse insa scaderea ravnei, si cartea vazu lumina numai in 1641. La Govora pornise astfel inca din 1636-7 tiparul romanesc.

Grigorie Mitropolitul murise: dupa datina ca si dupa ajutorul pe care-l daduse causei lui Matei, trebuia sa-i urmeze episcopul de Ramnic, patronul caligrafilor, indemnatorul la scris al lui Moxalie si unul dintre cei d’intaiu ctitori ai limbii romanesti in Biserica, Teofil Bistriteanul. La 1637 el era Mitropolit si pastra carja pana in 1648.

Pe vremea lui, cum am vazut, tiparul, care pornise supt inraurire romaneasca de peste hotare, venita din Rusia lui Petru Movila, acum arhiepiscop de Chiev, urmeaza. Noul Mitropolit nu-i era incepatorul, caci lucrul incepuse la Campulung, in chiliile de la manastirea domneasca, indata dupa refacerea zidurilor ei de catre Matei, la 1636; Teofil, Oltean prin obarsie ca si prin indelungata lui pastorie la Ramnic, alege in loc manastirea Govora, a lui Radu-cel-Mare si, de sigur, dreasa si ea de Matei. Intr’un timp cand Domnii se gandiau a randui viata calugarilor si a introduce norme de legalitate si moralitate superioare datinei in viata publica, cand ei isi luau in carmuirea lor atitudini imparatesti, canoanele bisericesti trebuiau cunoscute. Se mai adauge ca nomocanoane bizantine fusesera tiparite in Rusia polona la 1620 si 1624, dandu-se si o a treia editie, de Petru Movila insusi, la 1629. Lasand deci neispravita in Sinaxariu Psaltirea slavona pe care o lucrasera mesterii de tipar ai lui Voda la Govora, in April-Iunie 1638, Teofil dadu intaietate unei traduceri de canoane pe care o avea de la carturarul sau din Ramnic, Moxalie. Astfel aparu la 1640 cel d’intaiu Nomocanon, cea d’intaiu Pravila in romaneste, supt titlul: "Pravila, - acesta ieste direptatoriu de leage, tocmelea sfintilor Apostoli, tocmite de 7 saboara, catre aceasta si a preacuviosilor parinti, invatatorilor lumie".

La inceputul lui Septembre 1640, prin moartea lui Ghenadie Brad Scaunul Balgradului era vacant, si intre aceia cari-l ravnira, cerandu-l de la superintendenta calvina care hotaria mai in toate privintile asupra lui, a fost si tipograful lui Matei-Voda, care trecu in Ardeal, isi arata meritele tipografice pentru raspandirea in popor a cunoasterii legii si ceru sa fie numit, asa cum se facea acolo, fara sa se intrebe vre-un sobor. Geley, superintendentul, ii puse in vedere tot ce se astepta de la dansul si-i ceru in materie de dogme raspunsuri pe care bietul om, un teolog mai slabut, nu era in stare a le da fara sa ceteasca prin cartile lui grecesti si slavone. Astfel se trecu asupra lui, dar candidatul cazut la Vladica Balgradului nu mai avea ce sa caute la Govora, a carii egumenie se dadu, de sigur multamita noului Mitropolit Teofil, unui Roman, lui Silivestru, pe care Teofil il cunostea ca bun si iute caligraf, ca "taha".

Silivestru ispravi Psaltirea slavona, care astepta de mult. Dar el avea talmacirea romaneasca, facuta inca din 1638-9, a Cazaniei care iesise, cu un an inainte, la Rusi; Udriste Nasturel il ajuta si el scrise prefata (1642). Era a doua carte pe care o dadeau carturarii si mesterii munteni in sirul de lucrari romanesti pe care-l pornise, credincios intregului sau trecut, Teofil.

Peste cateva luni numai dupa Cazania cea mare se publica una pe scurt, o carticica de 60 de foi, cuprinzand "Invataturi preste toate zilele", poate dupa "Invataturile duhovnicesti" pentru tineri ale lui Petru Movila. Le talmacise in romaneste Grecul Melhisedec din Morea, care pastoria acum in manastirea Campulungului, un om foarte ingrijat sa-si capete inapoi banii, in "costandele" platite de preoti. Melhisedec era insa numai un traducator de zile mari, si in curand il vedem tiparind la manastirea Dealului un nou Antologhion slavon.