Barnovschi se incumeta insa a da clerului moldovean o noua oranduiala, de prefacere spre bine, de insanatosire.

Chemand un sobor, cu Anastasie, care era a doua oare Mitropolit, si tovarasii sai de pastorie, Atanasie de la Roman, Evloghie din Radauti – de la 1623 la 1627 – si Pavel al Husilor -, in care Scaun se urmasera iute, cum stim, un Iosif si un Mitrofan, 1617-22,- Miron-Voda, care si in ordinea sociala a luat masuri de inlaturare a abusurilor, hoatra, la 20 Mart 1626, dupa "sfanta pravila" a Sf. Vasile, in ce chip trebuia sa se desfasoare de acum inainte viata calugareasca in Moldova, pentru a fi in concordanta cu normele cele noua canonice care fusesera introduse de Teofan in partile rusesti vecine cu noi.

Se opresc calugarii de a mai tinea avutia lor deosebita, "nice cal, nice stup, nice altu dobitoc, nimica, nice araturi, nice din afara, nice din lontru in manastire", afara de haina de pe dansii si de uneltele de lucru, carora li se zice, dupa slavoneste "ricodealia". Mai de mult se stie ca un calugar pute sa-si aiba rosturile lui personale de stapanire si venituri: vedem doar la 1540-1 pe egumenul din Bistrita Moldovei si soborul lui ingaduind unui monah sa-si faca prisaca pe mosiile domnesti sau chiar "pe loc manastiresc", dand numai lacasului in care traia si el, o parte din castig, iar dupa moartea sa lasand manastirii rodul unor osteneli care n’aveau desigur in ele nimic duhovnicesc.

Egumenul va hotara daca un calugar poate pastra ce i s’a dat de rude si prieteni. Cu atat mai mult se opreste negotul, cu vitele sau cu miere si dare banilor cu camata, cu aslam.

Calugarii staini n’au voie a petrece mai mult de trei zile intr’o manastire. Toata abstea. Calugarii si fratii laolalta, vor alcatui o singura "adunare", un singur "sobor", cu viata de obste, dupa modelul chinoviilor din cele d’intaiu timpuri ale vietii monastice. Aceiasi trapezare sau "ospatarie" ii va primi pe aceleasi banci de lemn, inintea acelorasi icoane, pentru a se hrani din aceleasi bucate si a bea aceiasi bautura, adeca, neaparat, afara de zilele de praznic, apa rece. Si "egumenul si staretul" – s’ar crede ca e vorba de egumen la manastirile cu datini grecesti, si de staret la cele mai vechi, dupa randuiala Sf. Nicodim, dar reforma prevede la aceiasi manastire un egumen si unul sau mai multi stareti pe langa el – vor sta in fruntea tovarasulor de rugaciuni si de pocainta, fara a-si avea in camarile lor hrana si bautura mai bune. Tot asa nu se face nicio deosebire in ce priveste "rudele de boieri" sau de targoveti ori calugari veniti de prin alte teri, cu altfel de obiceiuri, caci si acestia din urma sant datori a pazi "obicina manastirii". In chilie sa bea "numai apa"; daca vine vre-un episcop, vre-un alt egumen, vre unul din ctitorii sau din boierii tarii, i se poate face, in chip extraordinar, cinste cu mancaruri alese si vinuri scumpe "la chilia egumenului" si in zilele cele mari ale hramului. Atunci fiecare calugar isi poate avea oaspetii dintre rude, prieteni cunoscuti sau chiar dintre straini; el va fi slobod a-i primi cum intelege, intre cei patru pareti ai sai. In "chelariu" si in pivnita, nu se bea cu nici un chip, nici in zilele obisnuite, nici in zilele mari.

Ca sa nu se furiseze unii dintre calugari, pentru o viata mai sloboda, in singuratati, unde catau sa scape de un control neplacut, se hotaraste ca nimeni nu va pleca in schimnicie fara invoiala egumenului si a soborului, care-l vor si putea aduce inapoi, daca se poarta rau, ca "sa hie suptu ascultare".

Pe cand inainte era obiceiu, in lipsa manastirilor de maice, caci numai in Tara-Romaneasca se pomeneste de una inca de la 1512, facuta de calugarita Magdalina, vaduva boierului Hamza la Corbii-de-piatra, ca manastirile de calugari sa gazduiasca intamplator si cate o maica batrana, cum, de pilda, mama lui Mihai Viteazul calugarita Teofana, sta la Cozia, celelalte calugarite, ca Elisaveta, mama kui Miron-Voda Barnovschi, ori Mitrofana lui Nestor Ureche, stateau in mijlocul lumii, pe care se chema ca o parasisera,- aceasta se opreste acuma cu totul. Iarasi, pentru invatatura de la monahi, se aduceau "coconi mici" cari ajungeau apoi mai adesea boieri mai mari decat smeriti calugari. Acuma se opreste cu totul, pentru a se inlatura orice intetire la desfrau, petrecerea acestora in cuprinsul manastirilor. Tigancele din averea in oameni a manastirii nu vor mai sta intre zidurile ce trebuie sa desparta cu totul de mireni, ci vor petrece, la un loc cu Tiganii lor, afara in casele robilor.

Slujba sa fie facuta, de alminterea, nu de fetele tiganesti, si cu atat mai putin de "slugi, curteni", ci numai de acei poslusnici pe cari Vistieria ii scutia de bir pentru a fi la indemana parintilor rugatori pentru binele crestinilor. In sfarsit, pentru a nu se face vorba cu vecinii, si mai cu sama pentru a nu patrunde anume eresii calvine sau anume vechi rataciri catolice, Ungurenii, Romanii de peste munti, nu vor mai fi primiti in manastiri,- masura care se intelege cand dam de anume reclamatii pe care domnii sasi sau unguri ai acestor pripasiti le indreapta impotriva manastirii care-i primise.

Egumenul va fi un ieromonah, ales de sobor, - impunerea de catre ctitori, de catre puternici, sau de catre Domn chiar, fiind oprita de la soborul lui Mihai Viteazul incoace. Va carmui numai un an, si va trebui sa stie in tot acest timp la manastire, parasind-o doar cu voia staretilor si avand langa el "un frate pre cerele va vra saborul sa mearga cu nusul". Numai daca a carmuit bine, el poate fi ales din nou de catre sobor, inaintea caruia e dator sa se "prosteasca", adeca sa-si paraseasca situatia. Si staretul sau staretii sa aiba grija de purtarile lor, in timpul cat imbraca o demnitate care e fara soroc, caci altfel pot fi si ei departati de sobor, ca "oi raioase". Un econom, pe un an de zile, va avea grija drumurilor mai putin insemnate, a "trebilor mai marunte". Un "vistearnic sau eclisiarh" fara legatura cu egumenul sau staretii, ci de-a dreptul ales de soborul suveran, va pastra "chelciugul", castigul manastirii. Egumenul va avea la dispositia sa, din toata bogatia manastirii numai doi cai, pentru "slujba". Eclisiarhul va pastra si el numai un an de zile puterile ce a capatat prin alegere. Grija schiturilor, a bisericilor, inchinate catre manastire, a metoaselor, o vor avea asa-numitii "metosari", anuali si ei.

Soborul se strange cand vrea, inaintea celor doua pahare de vin ingaduite, "blagoslovite", si el iea socoteala fiecaruia, el face toate alegerile; numai dupa binecuvantarea din partea lui poate sa-si tie fiecare din demnitarii bisericii castigul ce a capatat in cursul anului sau de slujba.

O astfel de manastire reformata in asezaminte si moravuri are scuteli largi, ca in vremea veche; supusii ei din satele de pe mosiile ce i-au fost daruite n;au a face cu boierii sau slujbasii Domniei. Doar parcalabii daca sant chemati sa judece "furturile" si "talhariile" ori apelurile facute la dansii; gloaba e totdeauna a calugarilor, si numai la apeluri parcalabii sant indreptati a lua plata pentru o asemenea judecata noua, amenda prevazuta in toate invoielile, in paguba celui care le incalca: feria sau heraia. Desugubinarii vor veni numai o data pe an, in Septembre, pentru a cerceta rapirile si alte pacate impotriva cuviintii, iar Tiganii manastiresti n’au a face nici cu "slugile" Statului, nici cu juzii tiganesti obisnuiti.

Alaturi cu masurile lui Barnovschi trebuie puse acelea pe care Alexandru Coconul le decreta pentru Tismana la 15 April 7134=1626, dupa cererea lui Sarghie arhimandritul, fost episcop de Muncaciu, care fusese pus intaia oara la Tismana "cu blagoslovenia prea-cinstitului si prea-sfintitului intaiu si mare Patriarh Ieremia al Tarigradului si cu voia tuturor boierilor". E asezat din nou ca "lacuitor batran din manastire, inca din tineretile lui" si i se invoieste, "ca dupa moartea lui altul de alta parte sa nu fie egumen, sau din satul manastirii, sau din rumanii manastirii; insa ieromonah sa fie in poslusania manastirii, iara egumen sa nu fie" dacat cel ales de sobor, "precum au fost obiceiul manastirii din batranele soboare si cu mari juramanturi precum au lasat Sf. Nicodim", cu intaritura pe rand, a Patriarhilor Eftimie (1410-6), Ioasaf (1464-6), Ieremia, din anii 1580-90, si a lui Sofronie de Ierusalim (al IV-lea, 1573-83). Se va putea lua egumenul si "din cei de mai sus" in afara de manastire.

Aceste masuri, in parte noua, unele din ele cu neputinta de pus in practica, inlaturau, pe langa atatea rele, toate acele vechi datine de tara, la care lumea,- si cea din manastiri, tinea foarte mult. Nu se puteau infrati, pentru a lua un exemplu de datine frumoase si folositoare, de si cu totul necanonice, doua manastiri intre sine, precum facusera in 1622 a Bisericanilor cu cea de pe Ceahlau, dupa sfatul dat odinioara de Mitropolitul Gheorghe Movila el insusi, indatorindu-se a-si primi si gazdui intre sine calugarii. Poate ca semintia calugarilor cari erau in stare sa falsifice si documente numai sa aiba mai mult pamant – astfel cei de la Bistrita invatara pe un Bilai, apoi diacon in Scheia, care era atunci ucenic al egumenului bistritea Nicolae, sa lucreze un act fals, hiclean, ras si scris din nou, "cu nesti mestersuguri diiavolesti", ca de la alt Domn, pentru a putea smulge pe temeiul luio mosie a Bisericanilor, si egumenul Nil de la Pangarati, "cu tot soborul", indemna pe preotul din Agiud sa astearna o hotarare domneasca daunatoare pentru Bisericani pe "un uric peciatluit si nescris", care i se trimese pentru aceasta la el la Agiud – se imputina dupa masurile lui Miron, pe care acesta le va fi adus la indeplinire cu hotararea si staruinta care-l deosebesc. Poate ca nici uricele de stapanire ale manastirilor nu se mai pierdura in mana poslusnicilor egumenesti, cum i se intampla Bisericanilor pe vremea navalirilor polone. Dar o multime de puncte din actul de reforma ramasera numai pe hartie, obiceiu vechiu si interesele inradacinate dovedintu-se mai puternice dacat toata bunavointa carturarilor si datatorilor de canoane.

Astfel si mai tarziu calugarii isi pastrara averea personala, darund-o, vanzand-o, lasand-o mostenire la rude. Eliade din Bisericani cumpara astfel pe la 1650 de la un preot de sat, cu 6 galbeni, cu un cal "patrar" si un bou, o livada, un "pomat", prin unchii sai, Ioil si Mihail, din soborul aceleiasi manastiri; numai dupa moartea lui Eliadie, livada era sa intre in stapanirea de obste pe care o prevad masurile lui Miron-Voda. Egumenul ramane pe toata viata, si afacerile manastiresti se poarta numai prin mana si pe raspunderea lui. El singur scrie in numele soborului si are legaturi cu episcopul, pentru care face intamplator si staruinti. El are grija vanzarii produselor manastirii, "cheltuiriii bucatelor", si cumpararii vesmintelor calugaresti – vedem pe acel din Voronet cumiea din Ardeal "vr’o 2 sute de coti de pandza, de sa va gasi ca[m] eftina, sa fie de camesi calugarilor". Femei straine se vor fi mai ratacit pe la manastiri – doar se plangeau in aceasta privinta orasenii din Arges, la 1649, catre Domnie ca parintii din ctitoria lui Neagoe Basarab "umbla cu famiile", facandu-i astfel, - spune Matei-Voda cu durere, - "de ras si de mascara". Ungurenii se primira si mai departe, si la Slatina, unde egumenul Partenie, un Nasaudean, calugarit cu de-a sila, scrie o scrisoare catre Bistritenii din Ardeal pentru a li spune ca in adebar tot fara voie a fost calugarit fiul unui preot ardelean, care fiu primise si in Slatina "bucate si incaltii" de la Partenie. In sfarsit un misionsriu catolic da pe la 1680 putea sa scrie, cel putin despre Tara-Romaneasca: "Toate manastirile de calugari au Tiganii lor, ale caror femei, babe batrane, fete mari, copile, umbla slobod prin manastire, coc pane, fac bucate si matura in casa".

De preoti nu se ocupa reforma lui Miron Barnovschi. Rostul lor cel vechiu urma si mai departe; el n’avea, de altminterea, nicio legatura cu ierarhia si invatatura elino-slava, de care purtau grija reformatorii. Preot, popa – "popa" nu era, cum s’a vazut si mai inainte, o porecla, un termin de batjocura sau de despret -, se putea face oricine cu banii trebuitori pentru a capata singhelia, actul de numire. De obiceiu insa, daca diaconii rasariau dintre fiii de terani, crescuti la manastire, cari invatasera a scrie frumos, deprinzand mestesugul de dieci,- preotia se mostenia. Preotul avea de platit, in adevar, dajdea sa "preoteasca" si "banii carjei", la fiecare asezare de episcop nou, dar acea dajde, pusa in randul dajdiilor speciale, pe bresle, pe corporatii inchise, privilegiate supt raportul sarcinilor fiscale, era mai usoara decat birul teranesc. Si apoi es nu se strangea, cu multe "jafuri" si "pradaciuni", cu adaus de tot felul de "napasti", de catre oamenii Domniei, multi la numar, saracuti si nesatiosi, ci de diaconul pe care-l trimetea protopopul, si acesta nu mai era calugarul loctiitor de odinioara – cum a ramas si la Armeni, de pilda, sau in Ardeal, unde el, cu juratul sau, faceau ca un fel de Curte vladiceasca mai mica -, ci un adunator al dajdiilor, care tinea catastifurile, varsa banii logofetilor de episcopie si Mitropolie, intaria si supraveghia pe ispravnicii cari aveau grija finantelor manastiresti si avea numai pe alaturi si oarecare sarcini de control duhovnicesc. E adevarat ca uneori, ca in Moldova de prin anii 1660, se facea deosebire intre "dajdea imparateasca", o contributie la birul terii, si "dajdea vladiceasca", indatinata in Principate, ca si in Tinututile romanesti de peste munti, si se adaugau "colacii", precum si alte "dari de toate cate sintu pre alti preoti in tara Domniei Meale", spune Domnul, intr’o porunca a sa. Oricum insa, era mai bine in cercul mai restrans al preotimii decat in randurile dese ale poporului. Deci, un parinte preot cu grija de viitorul fiului sau trebuia sa-si dea silinti si mai ales sa deslege baierele pungii, pentru ca si acesta sa se impartaseasca de aceleasi usurari si scutiri si, poate, intr’o masura mai mica, de aceiasi cinste.

Feciorul de popa care voia sa se hirotoniseasca trebuia sa aiba oarecare invatatura. Une ori i-o dadea tatal, cand n’avea prea mult de lucru cu plugaria sau cu grijile de negot; alte ori el intra intr’o manastire pentru cat timp era de nevoie ca sa invete binisor cetitul, scrisul, cantarile, unele molitfe mai obisnuite, pe de rost; cel putin mai tarziu, candidatii puteau capata intreaga lor pregatire la episcopie chiar, unde se duceau pentru a primi darul. Vedem odata pe un protopop din Maramuras, de la Moisaiu, care facea intaiu popa pe fiu-sau si numai dupa aceia ii tocmeste ca dascal in casa pe un calugar: "acestu calugaras al nostru, ca ne este dascal si seade in casa noastra de ne invata un fecior al nostru, ce este popa". In veacul al XVIII-lea preotul, odata hirotonisit, daca mergea in satul care-l astepta, se invoia cu protopopul, dand zapis ca nu va parasi pana la moarte parohia care a fost gasita pentru dansul.

Numarul preotilor era margenit numai la bisericile domnesti, unde se dadea plata de la Curte, prin Vornicii de Poarta sau prin cei din orasele ce erau inchinate pentru cheltuielile Curtii. Incolo. chiar prin orase, puteau sa fie preoti cat de multi, dupa cum se oferiau: astfel in Targoviste, la 1631, erau trei preoti pentru biserica Sf. Paraschiva ("Sf. Petca") sau Sf. Vineri. Acestia slujiau macar vremelnic, pe cand la sate erau o multime de preoti cari aveau popia lor numai in legatura cu fiscul si nu intrau poate niciodata in biserica, nepricepandu-se ca sa faca acolo. Cu ata mai multi erau diaconii titulari, cari nici nu purtau un vesmant deosebit si scoteau numai cartea de singhelie, destul de ieften platita, de cate ori un incasator obisnuit al darilor cuteza sa se apropie de persoana lor sfintita. Avea astfel dreptate Matei al Mirelor, cand, in sfaturile sale catre Alexandru-Voda Ilias, el zugravia astfel pe preotii nostrii: "preotii nu stiu sa boteze pe copii, nici sa liturghiseasca rugaciunile lui Dumnezeu; de cununie si maslu cand aud, se minuneaza si pe celelalte taine mai nu le cunosc nici din nume; strasnic s’au salbaticit, nu mai stiu numic, ci manca numai la colive ca dobitoacele. Si, asa cum se gasesc, buni ori rai, cum vor fi, dar, daca se vor trece si ei, nu se vor gasi altii, si, de nu se va face scoala ca sa-i calauzeasca, nu se va mai afla popa sa boteze pe oameni.

Aici ar fi fost foarte mult de indreptat si oranduit, dar Patriarhii si Domnii n’aveau grija popimii de rand, si n’au avut-o decat foarte tarziu, supt Fanarioti. Din parte lor, episcopii isi strangeau veniturile, ei judecau pe preotii cu vinovatie canonica, putand sa-i bata si sa-i inchida, si se ingrijiau ca poporanii sa nu treaca de la o parohie la alta, ingaduind globirea celor cari-si parasiau "besearica lor, unde le zac mosii, si parintii, si feciorii". Alte vederi si alte planuri, - n’aveau.