Mostenirea lui Mihai Viteazul cautase s’o aiba intaiu Simion Movila si Radu Serban. Acesta din urma biruise si avuse o stapanireindelungata pentru acele vremuri si impodobita cu biruinta. In ceia ce priveste insa Biserica, ea nu inseamna nimic, si ca adevaratul urmas al lui Mihai Viteazul trebuie privit numai acel Domn care cautase si inainte sa-l inlature, cu ajutorul Turcilor, si care-si asezase in sfarsit puterea pe sfaramaturile norocului trecator al lui Radu Serban, - Radu-Voda Mihnea, prigonitorul, in Moldova, - unde trecu la 1616, lasand Tara-Romaneasca pe numele "coconului" sau Alexandru si in sama Doamnei lui, Arghira, - al celui mai insemnat cleric de scoala romano-slavona din tot acest timp, al lui Anastasie Crimca.

Radu era fiul lui Mihnea-Voda "Turcul" sau Turcitul, evlavios crestin, ctitor si daruitor de biserici si manastiri inainte ca, de frica, sa se prinda de poala lui Mohammed mantuitorul. Fusese crescut, spune cronica, in partile rasaritene, dupa mazilia parintelui sa si pieirea lui sufleteasca: o cronica in care se cuprind stiri din acele vremi chiar, spune ca mama lui Radu, "Doamna" Visa, de fapt numai o iubita a Mariei Sale viitorului Turc cu mai multe neveste, fura pe fiul ei, pe "copilul mai mic" al Domnului, si-l ascunse, multamita vre unuia dintre calugarii greci ceri erau totdeauna la indemana in terile noastre, la manastirea Ivirului, a Iberuienilor, de la Muntele Sfant Athos. De aici el trecu la Venetia, trimes – se spune – tot de ocrotitorii si crescatorii sai, calugarii, de buna sama in chiliile bisericii grecesti de acolo, Sf. Gheorghe, in cimitirul careia se odihnia, de la 1599, Zotu Tigarà, ginerele lui Petru Schiopul si, in acest chip, ruda tanarului cocon Radu. Cand fu numit, la 1595, in locul lui Mihai Viteazul, pe care Turcii credeau ca-l vor putea scoate, Radu era inca la carte, in departata Venetie, si tatal sau, beiul, merse inainte pentru a-i lua in stapanire Scaunul, in care acum, ca Turc, nu putea fi dacat trecatorul ispravnic al fiului sau nevrastnic. In 1596 Radu invata acolo "literele" si cerea turcescului sau parinte cai de rasboiu. Dar, inca in cele d’intaiu zile ale acesti an, el trebui, in nadejdea unei Domnii de fapt, sa treaca Marea, la Ragusa. De aici merse la Constantinopol si, pana capata steagul de numire pentru Tara-Romaneasca, el nu mai parasi Capitala turceasca.

Insa, din cat statuse la Athos si in Venetia, tanarul invatase "carte greceasca si latineasca". Trait intr’un mediu curat grecesc si monahal, el ajunse un sprijinitor de capetenie al ierrahiei si culturii razimate pe vechi rosturi rasaritene, in toate stapanirile, asigurate si deosebit de pompoase, de care se invrednici in viata sa. Un laudator grec al lui adauga ca stia si limba araba, asa incat se putea intelege, intr’un stil invatat si elegant, cu Turcii, stapanii sai, slujiti totdeauna cu credinta de dansul, de-a dreptul. Acest om cu insusiri care l-ar fi facut astfel un "mare filosof", avea cresterea, cunostintele si conceptia care erau de nevoie pentru a face din el, Domna romanesc de doua ori in principatul muntean, de doua ori in Moldova, iar, de la 1623 la 1626, timp de trei ani, in amandoua terile noastre, - avand la Bucuresti, de forma, ca loctiitor pe fiul sau Alexandru Coconul, - intemeietorul unei politici marete, intemeiate pe comunitatea de lege ortodoxa a crestinilor din Imparatia turceasca, pe infratirea lor sufleteasca in aceiasi cultura superioara elenica, pe supunerea lor catre aceleasi supreme autoritati bisericasti, - politica de la care celorlalti ortodocsi li-au venit ajutoare banesti, tiparituri bisericesti, scoli inalte, iar terilor romanesti de la Dunare o cinste, o stralucire, un prestigiu, - ce-i dreptul, foarte bine platite, - pe care nu le avusera pana atunci in acelasi grad.

Radu mostenise de la inaintasii sai pe Mitropolitul Luca, care ar fi fost numit chiar, ca episcop de Buzau, dupa o insemnare nesigura, la 1587, deci in Domnia lui Mihnea, tatal lui Radu. In 1605, dupa aceleasi insemnari, in zilele lui Radu Serban, totusi un Domn de tara, cu privirile indreptate catre Apus si catre cellalt Imparat, Luca fu inaintat, - fara a trece prin Ramnic, unde aflam pe Teofil si pe un Efrem, pomenit la 1602, la 1606 si pana la 1612, - la Scaunul metropolitan, in care, inlocuind pe un Ieremia, cunoscut numai prin pomelnicul Mitropoliei, el statu pana la 1629.

Totusi, in Septembre 1616, Patriarhul de Constantinopol, Timotei, il invinuia ca nu asculta dupa cviinta de dansul, cum fac toti "arhiereii de supt eparhia lui", si pentru acest pacat, dovedit prin lipsa "peschesului anual legiuit sau altor ajutoare pentru nevoile Bisericii" patriarhale, adaugandu-se si aceia ca "n’a aratat primire si ospitalitate catre oamenii bisericesti, ca-i dispretuia si nu-i socotia intru nimic", ildestituie, pur si simplu, pe acela care, de altfel, isi "usurpase" Scaunul si facuse si alte pacate. Se incearca asezarea unui Grec, cu totul strain, votandu-se intaiu fostul Mitropolit Ganos si Chora, Macarie, pe urma un calugar Ignatie, pentru a ispravi cu protosinghelul Antim. Tocmai atunci se schimba Domnia lui Gavril Movila cu a lui Alexandru Ilias, si acest Domna trait intre Greci ar fi avut sa inlature pe Mitropolitul predecesorului sau. Va fi ramas inlaturat, tara primind sau ba pe intrusul constantinopolitan, pana ce la 1618 Gavril-Voda reveni in Domnie.

Artistul caligraf, care corespondea in Tara-Romaneasca miniaturistului moldovean Anastasie Crimca, ramase deci. El era, spune acelasi penegirist care a laudat pe insusi Radu-Voda, un "om bun si de credinta, avand din fire o inima deschisa, crescut din frageda varsta in starea monahiceasca si deprins foarte la caligrafie"; cresterea lui buna se lamureste si printr’aceia ca era din Cipru, insula greceasca, supusa Venetienilor, ca si acel preot Adam, rob rascumparat de la Turci, care intovarasise pe Petru-Voda Schiopul prin ratacirile apusene ale acestuia. Radu-Voda-i datoria recunostinta pentru ca el lucrase, cu alti boieri, ca sa-l aduca in Scaun. De si Grec de obarsie, il vedem dand hotarari judecatoresti in romaneste si puind supt ele iscalitura slavona indatinata. Ca episcop de Buzau, el a scris supt Mihai Viteazul, la 1594, o stralucita Evanghelie greaca, care se pastreaza inca la Ierusalim. Cu Mitropolitul Anastasie al Moldovei a trait in bune legaturi, si acesta, pentru ca a daruit la Targoviste niste "proloage" slavone, e insemnat in randul arhipastorilor munteni. Mormantul lui s’ar fi afland la foasta manastire Izvoranu din Buzau, ctitoria lui, se vede.

Ceilalti ierarhi munteni n’au fost Greci nici pe vremea acestui iubitor al elenismului bisericesc, cultural si politic. Din potriva, la Ramnic ajunge, inca din 1619, Teofil cel nou, fost staret la Bistrita, manastirea de carturari a Craiovestilor de odinioara. El e acela care a scapat de profanare, in timpul navalirii Ungurilor lui Báthory Gábor, la 1610-11, moastele Sf. Grigorie Decapolitul, mandria si scutul manastirii, si, cand veni Radu Mihnea sa li se inchine, supt acelasi Teofil, el plati pentru a se face oaselor sfinte un chivot de lemn trainic si scump. Teofil era un iubitor de carte romaneasca si punea sa se scrie in limba terii chiar si pe odoarele pe care le daruia, precum se vede pe crucea data de el Bistritei ca episcop pe Ramnic, intr’o vreme cand limba slavona era in deosebi iubita si scoasa la iveala cu orice prilej. De la dansul va fi mostenit urmasul lui in egumenie, Anania, pe caligraful Mardarie, care se intalneste la 1627. In sfarsit, indemnului sau i se datoreste prefacerea in limba noastra a celui d’intaiu Cronograf, cu inadire de anale sarbo-bulgaresti si de stiri privitoare la toate terile noastre, de catre un Mihail Moxalie, in 1620, care a intrebuintat "izvoade", originale si slavone; felul bucuros in care se vorbeste de izgonirea lui Alexandru Ilias, "un Grec", de catre Lupu Mehedinteanul, "Lupul Romanul, care fusese Paharnicul lui Serban Voevod", de "taierea tuturor Grecilorlui si rapirea comorilor lor", de aducerea lui Gavril Movila, "caruia i se da Tara-Romaneasca", se potriveste, nu numai cu parerile domnitoare atunci in Oltenia, dar si cu acelea pe care le hrania Vladica Teofil insusi, un dusman al strainilor si al rosturilor lor.

Nu stim de ce neam va fi fost Chiril de Buzau, care ar fi pastorit de la 1612 la 1620; urmasul lui insa, Efrem, arata prin numele sau de familie chiar, Trufasel, ca se ridicase dintre clericii din tara.

Cat priveste pe stareti, Grec a fost, dupa cat stim, numai unul singur, si anume invatatul si mesterul caligraf Matei, nascut in Pogoniana Asiei mici si fost, catva timp, protosinghel la Constantinopol, iar apoi episcop al Mirelor, portul din aceeasi Anatolie care pastreaza, daca nu moastele, stramutate de corabierii italieni la Bari, macar amintirea Sfantului Nicolae facatorul de minuni. Matei aflase buna primire in Moldova, la 1599, in manastirea Sf. Sava, si apoi in Tara-Romaneasca, pe timpul cand Radu Serban stapania inca asupra ei; i se dadu in sama manastirea domneasca a Dealului, - cu acelasi hram al Sf. Nicolae -, unde se inmormanta pe vremea lui si fugarul Domn moldovenesc Mihailas Movila, ginerele lui Radu Serban. Radu Serban insusi a facut manastirea Comana, unde i s’au dus apoi si oasele, tocmai din Viena. Aici scrise el versuri intru lauda Fecioarei, Viata si "slujba" Sf. Paraschive si o carticica impotriva Latinilor.

Suferind si el de pe urma navalirii "Ungurilor celor rai", Matei afla scapare in pestera de la Bistrita a Sf. Grigorie Decapolitul si, spre multamita, ii scrise, tot in greceste, neaparat, slujba, cu o prefata istorica despre intamplarile din 1610-11, prefata pe care o prefacu apoi intr’o scurta cronica a razboaielor lui Radu Serban. Se bucura de venirea lui Radu Mihnea in Scaun, dar ramase in tara si dupa plecarea acestuia, dand sfaturi versificate lui Alexandru-Voda Ilias si povestind, in acelasi graiu al poesiei, cele petrecute in tara de la inceputul Domniei lui Radu Serban pana in Iunie 1618. El urma astfel cronica rimata a Vistierului Stavrinos, unul din boiernasii greci ai lui Mihai Vitezul ale caruia "ispravi"s’a crezut in stare sa le cante. Lucrarea si-o puse supt scutul unui ocrotitor, care era nepotul de sora al lui Petru Schiopul, Banul Ioan. Matei nu e un insiruitor de fapte contemporane din cei obisnuiti, ci, Grec cu iubire de neamul lui, - pe Romani insa da sfat alor sai a-i cruta, caci doar Grecii lui se hranesc din munca acelora,- el plange sfarsitul lui Mihai-Voda, Deli-Mihali, in care nadajduia Rasaritul dorit de libertate, si cere ajutor de la regele Spaniei, de la Venetieni si de la Rusii "balani" ai Moscului, pentru ca un Imparat crestin sa stea iarasi in Constantinopol si, din strana Sf. Sofii, in lumina "soarelui dreptatii", sa asculte slujba Patriarhului Lumii intregi. Pentru locuitorii terii care-l tinea, Matei cere dajdii mai putine, drumuri mai bune si scoli mai inalte din care sa iasa altfel de preoti decat bietii "mancatori de coliva""din vremea sa.

Un al doilea Grec de la Curtea Domnilor nostri din acest timp al Ierotei, arhiepiscop de Monembasia, vechea Lacedomona. Inca din anul 1570, el sau, cum spune titlul publicatiei de care vorbim acuma, in adevar Dorotei, scrisese un Cronograf intr’un stil deosebit, si cu o conceptie chiar, mai noua. Scriitorul veni In noi din Rusia Tarului la 1591,si, "aehiereu cinstit", scrie consangeanul sau Matei al Mirelor, fu ucis la 1618, in clipa rasbunarilor savarsite impotriva elementului grecesc de rasculatii Lupului Mehedinteanul. I se taie capul, si trupul desbracat de vesminte fu aruncat in drum, sfarsit nevrednic pentru un om de carte si de cinste. Cartea Вτδλξου ξστοριχόυ se tipari numai in 1631, la Venetia, cu cheltuiala lui Apostolo, fratele lui Zotu Tigarà, care intrebuinteaza acest prilej pentru ca sa laude pe Alexandru Coconul, asa de bine crescut prin ingrijirea unui tata atat de intelept, care de cinci ani il lasase acum sa-si caute singur, dupa priceperea lui, de sarcina si greutatile Domniei.

Predica la Curte o facea la 1619 Neofit Rodinul, din Rodos, vestit prin Didahiile sale, si el traducea la Iasi in 1619, supt Radu Mihnea sau putin timp dupa caderea lui, Viata Sf. Sava in limba greceasca vulgara. Iar la 1632 grija cuvantarilor serbatoresti ca si a talmacirii pentru solii sau calatorii straini o avea un Cretan, preotul Benedict, care invatase septe ani teologie la Wittenberg si stia astfel, pe langa limbile greaca si araba, latineste, italieneste si nemteste.

"Vladica Pafomie", care-si lua o vie la Targoviste, Antonie, care statea la Arges, "piscupul" care locuia la Tanganul pe 1629-30 par sa fie si ei din randul Grecilor lui Radu Mihnea, ca si Haralambie, ce locuia la Snagov in 1625.