Astfel de incalcari in dauna Mitropoliei Balgradului se inteleg lesne, cand se urmaresc pagubele si suferintele ei dupa pieirea marelui intemeietor al ierarhiei bisericesti pentru Romanii din Ardeal si Tara Ungureasca.

Dusmanul personal si inviersunat al lui Mihai Viteazul, represintantul in Ardeal si partile exterioare al catolicismului strict, Basta, nu putea sa ingaduie Mitropolia lui Ioan de Prislop. Radu Serban, care ucise, intr’o mare lupta biruitoare, pe Moise Székely, ridicat ca principe unguresc neatarnat impotriva stapanirii germane, avu legaturi cu invatatul popa Miha din Brasov, dar ele erau numai politice, si la o sprijinire a Mitropoliei celei noua din Balgrad nu s’a gandit niciodata noul Domn muntean.

Basta voi chiar sa catoliciseze manastirea de langa cetatea de resedinta a vechilor principi ardeleni. Despre Valerian Lubieniecki, - nobilul razboinic, buclucas si desfranat, care ajunse in 1611 episcop catolic pentru Polonii sai si pentru satenii unguri din Moldova,- un paras din 1610 spune ca el, care se luptase si fusese ranit prin Ardeal in tulburarile de dupa moartea lui Mihai, "a luat, fara nicio invoire a Scaunului apostolic, in stapanirea sa o manastire schismatica de langa Alba-Iulia si a stat acolo mult timp, indeplinind toate functiile sacerdotale". Din aceasta marturie de o mare insemnatate urmeaza ca Ioan fusese gonit la Prislopul sau, unde se va fi stans, iar ca in manastirea lui Mihai Viteazul, ramasa acum pustie, Basta a gasit cu cale sa aseze un razboinic dintre mercenarii lui pentru ca avea hirotonie de preot, ambitie de episcop si, din vremea cat statuse in straja lui Ieremia Movila, stia ceva romaneste. Totusi in suita lui Basta se afla un Vladica romanesc, mic de Stat, pletos, cu carja de argint in mana, care se lupta, casi Lubieniecki, aiurea, la apararea Satmarului asediat de oamenii Craiului Bocksai, dusmanul Germanilor, si, dupa multe vajnice lovituri cu halebarda, cu «palosul nemtesc», peri, «impuscat tocmai prin mijloc». Poate sa fi fost Ioan, ajuns la intelegere cu Basta.

Teoctist, care se intampina ca Vladica de Balgrad la 13 Mart 1606, scotand, impreuna cu superiorul sau, care-l sfintise, Mitropolitul muntean Luca, pe preotul brasovean, Neagoslav, e cunoscut numai prin pomenirea cu acest prilej in cronica romaneasca a orasului acestuia si prin inscrierea in pomelnicul Mitropolitilor, cu insemnarea alaturata ca a facut o carja arhiepiscopala din argint. Poate ca tot in folosul lui se luara si hotararile de la 9 Iunie 1609 ale lui Gabriel Báthory, care scotea pe preotii romani din randurile iobagilor, oprind si punerea lor la lucrul campului pentru doomnul de pamant si impiedicarea lor de a se stramuta dupa plac; ei avea sa dea stapanilor mosiei pe care-si indepliniau datoria sufleteasca numai darul obisnuit.

Oricum, inca din 1614 se numia ca episcop predicatorul calvin al Romanilor din Balgrad, Teofil din Prislop, manastirea lui Ioan, de unde poate venise si Teoctist. La 1-iu Februar din anul urmator, el capata si grija bisericilor din partile de sus: ale Turdei, Dobocei, Solnocului, Crasnei, Maramurasului, - unde fusese Spiridon, care nu mai era deci in viata acum, - precum si in ale Bistritei, Gurghiului secuiesc, si chiar ale Bihorului. Cred ca actul lui d’intaiu de numire se poate recunoaste peste cateva pagini intr’o diploma necomplecta, din care reiese ca intre Spiridon si Teofil, asezat si peste partile de sus, a fost acolo un Augustin, care, supt acelasi principe Bethlen, fugi din tara fara nicio lamurire si alerga in Moldova. Cand Teofil disparu, nu stim cand si cum, in acest Nord ardelean fu asezat, pana in partile Chioarului si Satmarului, un Eftimie, care e pus intaiu de Stefan Bethlen, guvernatorul Ardealului si Maramurasului, si intarit apoi de Craiu, la 1-iu Iunie 1623.

O schimbare in aceste rosturi bisericesti ardelene o aduce numai Radu-Voda Mihnea. Vom vedea marea insemnatate a Domniilor lui din amandoua principatele pentru desvoltarea Bisericii romanesti. Ardealul nu putea sa ramaie in afara de luarea lui aminte: pe Sarghie, episcopul pribeag al Muncaciului, el il aduse la sine, atunci cand era Domn in Moldova, de la 1623 la 1626, si-l facu – am spus-o – din nou egumen la Tismana. In partile Vadului si Maramurasului, trebuia sa caute a strange iarasi legaturile ierarhice de odinioara cu Mitropolia lui suceveana.

Lui i se datoreste, fara indoiala, ca, dupa moartea lui Eftimie, superintendent poate pentru tot Ardealul – si pentru cel de jos – si pentru Maramuras, noul principe ardelean, calvin hotarat fara indoiala, dar prea bun om politic pentru a jertfi interesele sale convingerii religioase, primi la Vad un episcop nou, pe Dosoftei. El veni din Moldova, unde, precum spune insusi, fusese "in Roman si in Husi si mai mare pestre toate manastirile teriei Moldoveei", ceia ce nu inseamna de loc ca Dosoftei ar fi fost intaiu Vladica de Roman, apoi de Husi, - cand se stie ca aceasta din urma episcopie era mai mica si mai noua -, si ar fi voit apoi sa treaca in Ardeal, unde situatia lui trebuia sa fie cu mult mai scazuta si mai putin sigura in ceia ce priveste veniturile. Noul episcop al Vadului va fi fost numai dichiu al celor doi episcopi moldoveni, si, ca unul ce avea drepturile de judecata si asupra calugarilor, va fi fost el "mai mare" peste manastirile din aceste eparhii; s’ar putea iarasi ca el sa fi avut protopopia in Moldova, care, inca pe aceste timpuri, n’avea decat numai, din cand in cand, un singur protopop, - protopopii de Tinuturi, cari se intampina in Ardeal, fiind, in afara de vechea traditie locala, in legatura cu vre-o manastire, pe care ei o represintau, o nascocire calvineasca. Dosoftei fusese pe langa Stefan-Voda Tomsa, apoi fugise din tara la navalirea lui Alexandru-Voda Movila cu Korecki, cumnatul sau – sfarsitul lui 1615 -, si se intorses in Moldova numai dupa inlaturarea Domnului sprijinit de Poloni. Era un om incercat, de oarecare insemnatate, a carui marturie putea sa tie locul unor acte domnesti scrise. El n’ar fi trecut in Ardeal oricum, ci numai trimes de Domnul sau, care trebuie sa fi avut deci intelegerea de nevoie cu stapanitorul nou al Ardealului.

De la Dosoftei avem intaiu o notita la 21 April 1622. E, de sigur, chia de la inceputul pastoriei lui peste munti. De aceia simte nevoia de a-si aminti sarcinile de cinste ce avuse in tara lui cea veche, precum si visitatia canonica ce a facut in partile de catre Tisa, care se tineau si ele de larga stapanire, bine asigurata si carmuita bine, a lui Bethlen: "si am fost in Tinutul Sacmariului" -, unde perise un inaintas de-al sau, - "pana la Dobritin". Era ortodox, de sigur ca unul ce venise dintr’o tara cu ortodoxia sigura.

Intr-o scrisoare indreptata catre Bistrita, - scrisoare pentru a cere dajdea, poclonul de un florin, pe care i l-a invoit, scrieel, Craiul, apoi "osfesteniile", pentru sfintiri, si "gloabele", pentru pacate canonice, ca "impartiturile", "fratiile", "cuscriile", "cumatriile" si alte "faradelegi" in ce priveste casatoria -, Dosoftei nu are prilej sa pomeneasca pe episcopii calvini si, in deosebi, pe Spiridon, care nu putea fi uitat asa usor, ca un Ioan Cernea de pilda. El leaga insa pastoria lui de-a dreptul cu a lui Eftimie cel nou, - si acesta poate ramas in credinta cea veche, cu toate concesiile formale ce va fi trebuit sa faca si el calvinismului dominant.

Folosindu-se de sprijinul lui Radu-Voda si al "Craiului", Dosoftei "Romanul" a putut sa-si zica de la inceput, - ca si Spiridon, de altfel -, "Vladic[ã] in Ardeal si in Maramures", sau, ca in scrisoarea pe care o indreapta din Brasov, unde avea deci putere, catre manastirea Bisericanilor, "arhiepiscopul chir Dosoftei al Balgradului si a toata tara Ardealului si Ungureasca si celelalte", iar in ravasul catre Bistrita: "cu mila lui Dumnezau Vladica de Belgrad si a toata tara", ori, simplu, "Vladica Ardealului", intrebuintand si pecetea cu cei trei arhangheli. El are o insemnatate si pentru oranduirea acestei Biserici ardelene, peste care intreaga izbutise a-si intinde autoritatea.

Pe Eftimie, numit anume pentru partile de sus ale Ardealului, izbutise a-l inlatura ori mosteni in 1622. Dupa ce facuse, la 1624, ca preotii sai sa fie scutiti formal de dijma granelor si a vitelor, el stranse, la 4 Iulie 1627, un sobor de reforma, ca sa stie de acum inainte clerul romanesc "cum trebuiaste a tinea leagea lui Dumnezau pentru ispasenie sufletului". Se hotari purtarea de "haine lungi pana la glesne", in locul vechiului port teranesc, si, in acelasi timp, - precum dorise el inca din 1622 -, intrebuintarea la slujba a cartilor romanesti ce se mai pastrau de pe vremea lui Coresi, pedepsindu-se aceia "care nu vor sti de’nteles", macar Crezul, unele rugaciuni si parti din Evanghelie. Dosoftei statea chiar "in claustro albensi metropolitano", in manastirea Mitropoliei din Balgrad, de unde scrie, ca "episcop romanesc al terii Ardealului" numai, la 1-iu Ianuar 1625 Bistritenilor,cu privire la un preot care, cu scrisori "craiesti", se duce in Moldova, la Radu-Voda si la Mitropolitul terii.

Totusi Dosoftei nu e insemnat in pomelnicul Mitropoliei Balgradului: ca strain intaiu, ca episcop de Vad apoi si, in sfarsit, pentru ca ajunsese un sprijinitor fatis al calvinismului, pe care principele voia chiar sa-l introduca formal, cerand si un fel de blagoslovenie de la Constantinopol, de la Chiril Lukaris, prietenul calvinismului, pentru a inlatura orice urma de alcatuire bisericeasca deosebita a Romanilor din Statele sale. Tot asa ramane in afara de pomelnic si urmasul lui Dosoftei, Venedict, care scrie, tot Bistritenilor, din Budis, pe pamantul chiar al Bistritei, la 4 Maiu 1631. Si el are legaturi cu Moldova, si trimete la aceasta data pe "diaconul sau romanesc Teodor", pentru "afaceri bisericesti", la manastirea Sucevitei.

In curand insa Vladica Ghenadie Brad, din Balgrad, sfintit, dupa cuviinta, nu in Moldova, ci in Targovistea munteana, isi punea "chipul vladicesc" in partile Vadului si Maramurasului, de unde disparuse "epicopul Venedict". Gheorghe sau Ghenadie Brad, ajuns episcop inca d’inaintea datei de 4 Decembre 1618, cand face o intarire de protopop, capata de la Bethlen, a carui Domnie se apropia de sfarsit, - Radu Mihnea era mort inca din cele d’intaiu zile ale anului 1626 -, invoirea de a purta titlul de Mitropolit "in Scaunul Balgradului, al Vadului si Oradiei-Mari si Satmarului, si a toata tara Ardealului si celelalte".

Recunoscand asezamantul calvinesc al protopopilor, il vedem intarind pe Ianãs din Inidora, care urmase, mai de mult inca, lui Moise Pestisel cel invatat, dandu-i voie a cerceta bisericile: "de acoperis, de tinterimuri si de sacriul din launtru", adeca de chivot, a vedea "cum invata sfanta Evanghelie" preotii si a inlatura pacatele canonice, "necaderile", casatoriile "pana la al cincele var", "cuscriile" si "cumetriile", si desparteniile; cu "giuratii" sai impreuna, el va putea "desparti" si "birsaglui" cu o gloaba de 12 florini. Astfel ajunsera in stapanirea lui si bisericile romanesti calvine din acest oras si, de buna sama, din Lugoj si Caransebes, dar nu acelea, strict ortodoxe, din partile turcesti, supuse Pasei din Timisoara, ale Inaului si Lipovei, unde se intalneste inca la 1608 un Vladica fara resedinta, de buna sama Roman, Sava, urmas al unui Teodor Vladica, pe care-l aflam pomenit in cursul luptelor lui Sigismund Báthory cu Turcii, la 1595.

Ianas din Inidora ajungea astfel a porunci "in chipul" singurului Vladica romanesc din Ardeal si Tara Ungureasca prin intarirea din 1628. Acelasi sistem fu intrebuintat si in Maramuras, unde aceste drepturi de visitare, de judecata, de strangere a veniturilor le capata "smeritul Ioan, arhiepis[co]pul", - ceteste: arhidiaconul, sau protopopul -, si "chipul Vladicai lui Ghenadie de Balgrad" sau, mai solemn, "cu mila lui Dumnedzau chipul vladicescu popa Ion din Maramures", si anume "din erasul-de-sussu, din Viseul-de-sus" cu locuinta. Puterea lui se intindea pana la Telciu, si el avea dreptul de a pune si de a scoate protopopi pentru Tinuturi ca acela al Bistritei, al Moiseiului, unde calugarii putneni facusera un metoh al lor, al Budacului, al Mocodului si vidicului bistritean, care obisnuia a-si tine soborul si pe la Nasaud,- cari toti ii "dadeau sama de randul venitului vladicescu". Stand la Visau, cu ajutorul si poate scriitorul sau, "erai Avrilie", preotul Aureliu, care-i imprumuta si pecetea pentru a-i intari ravasele, Ioan inlocuia dupa putinta pe vechii Vladici ai Vadului, gramadind pe episcopul rusesc de Muncaciu in partile de sus ale Maramurasului.

Cat priveste pe Ghenadie, el strabatea tara ca stapan al sufletelor romanesti. Odata-l vedem poruncind din Sighisoara cutarui birau sa opreasca rudele unui preot.

Prin el, unitatea religioasa a Romanilor din Ardeal si Tara Ungureasca, dorita si, in cea mai mare parte, pregatita de Mihai Viteazul, ajunsese un fapt, si unul dintre cele mai insemnate pentru desvoltarea culturala si politica a neamului nostru.